Iată-ne împreună la început de februarie, lună încărcată, în popor, de superstiţii şi credinţe care mai de care mai îmbietoare sau mai ciudate.

Un lucru ştiu sigur şi probabil că şi dumnea­voastră îl cunoaşteţi: la români aceste credinţe şi su­perstiţii merg mână în mână cu sănătatea fiecăruia. Nu cred să existe cineva care să nu aibă măcar o cât de mică superstiţie. Se pare totuşi că noi aici, în Oltenia (alături de Ardeal) avem parte de cele mai numeroase superstiţii.

Plină de capricii

Februarie este luna care pri­lejuieşte cele mai multe su­perstiţii legate de prevestirea vremii. Bătrânii spun că februa­rie a fost (şi este) mereu o lună plină de capricii şi răutăcioasă, asta din cauza faptului că are cele mai puţine zile. În acelaşi timp, sărbătorile acestei luni sunt mult mai numeroase decât altele şi sunt strâns legate de pre­gătirea noului an agricol, de bu­nul mers al casei, dar mai a­les de sentimentul cel mai înăl­ţă­tor, motorul vieţii fiecăruia din­tre noi, iubirea. Luna februa­rie, cel mai mic copil al anului, începe cu Sfântul Trifon (pa­tro­nul tu­turor dăunătorilor, cum se crede în popor) şi se încheie cu Dragobetele, sărbătoarea iubirii la români, atât de veche şi atât de frumoasă. Pentru viticultori această primă zi a lunii februarie corespunde cu Anul Nou Viticol, începerea sezonului de lucru. Există multe legende care spun că prima plantă pe care Noe a sădit-o pe pământul uscat de ape a fost viţa-de-vie, iar pentru că primii struguri au fost acrii, el a jertfit patru animale: un miel, un leu, o maimuţă şi un porc, jertfă care ar fi îndulcit boabele de struguri dar au şi imprimat caracterul lor vinului. Până la ur­mă povestea este aşa de fru­moasă, încât şi dacă nu ar fi fost aşa, ar fi trebuit spusă. Iubitorii şi cunoscătorii de vin ştiu mult mai multe, iar calitatea vinului îl schimbă pe om după numărul de pahare pe care le consumă. Dacă în această lună vom avea parte de ţurţuri mari, se pare că primăvara va fi lungă, iar dacă această noapte va fi senină, cu multe stele, mult aşteptată primăvară ne va găsi cu nasurile lipite de geam.

Întâlnirea cu vara

Ziua de mâine este cea considerată ziua întâlnirii cu vara, un fel de „întâlnire a şubei cu cămaşa” şi va arăta cum va fi primăvara. Adică, dacă ziua viscoleşte puternic, avem parte de o primăvară târzie; dacă în schimb, va fi călduroasă, primă­vara va fi timpurie şi caldă. Dacă mâine ne vom trezi cu zăpada care cade din cer, este semn bun, iar recolta de cereale pă­ioase va fi bună. Dacă va ninge după-amiaza, vom avea o bună recoltă de porumb. Trebuie să ne aş­teptăm însă la geruri mari după 10 februarie, dacă în ziua de 2 februarie va ninge spre seară, iar pe 21 februarie, dacă putem să ieşim să ne încălzim oasele la soare, iarna trebuie să ne spună „la revedere, ne vedem în no­iembrie”. Dacă această  zi ne va găsi cu multă zăpadă, aşa cum îşi doresc copii, trebuie să ne aşteptăm la inundaţii mari. În Ardeal există o prevestire a tim­pului care spune că, dacă va cânta bufniţa, e semn de pri­mă­vară timpurie, iar dacă Făurar e vântos, vara va fi secetoasă. În Bihor se obişnuieşte, de 1 fe­bruarie, ca bărbaţii să meargă în livezi, să aprindă ruguri sub crengile copacilor, să cureţe lăstarii şi să stropească cu apă „neîncepută”, luată dis-de-di­mineaţă din fântână sau izvoare, care a fost apoi sfinţită de preot. Prin foc, unul ritualic, era che­mat soarele cel dătător de lu­mină şi căldură. Credinţe şi iarăşi credinţe, dar ce ne-am face fără ele! 

Manuela VASILESCU