Gândurile sunt gesturile haotice ale maimuţei care sare din loc în loc. Ca să înţelegem ceva din ceea ce ne spune întregul Univers, trebuie să avem mintea liniştită. Să oprim maimuţica interioară din săriturile ei fără noimă.

Întrebare: Sunt lucrări des­pre acest subiect atât de im­por­tant?
Răspuns: Multe. Chiar şi pe in­ternet. Numai că sfatul meu este să existe o relaţie cu un du­hovnic. Ortodoxia înseamnă şi ajutarea slăbănogului nu nu­mai întărirea orgoliosului lup­tă­tor. Părintele a scris şi cu­vi­o­şia sa cărţi inspirate, cei care
l-au cunoscut au scris lucrări im­portante despre ceea ce în­seam­nă medicina isihastă. Cine are nevoie de hrană să o caute. Ni­mic nu se face fără efort, de­cât dacă vrea Dumnezeu în mod special pentru cineva anume. Acelea sunt revelaţii, sunt ges­turi pe care nu le putem pri­ce­pe decât dacă Îl iubim mai pre­sus decât orice pe lume. Pe Net se găseşte şi o pagină dedicată chiar Părintelui de către cei c­a­re l-au cunoscut şi iubit: http://parintele-ghelasie.net/.
Trebuie să acţionăm. Poate ci­neva care citeşte aceste rân­duri îşi propune să afle mai mul­te despre ceea ce noi nu am amintit decât. Dumnezeu să-l ajute şi să-i îndrume paşii. Nu­mai credinţa şi liniştea poate să repare boala. Boala pentru care am fost pedepsiţi prin alun­ga­rea din Eden, este neatenţia. Este suficient să fiţi atenţi la voi o zi întreagă, dacă veţi putea, es­t­e un exerciţiu colosal, ca să pricepeţi cât de puţin suntem atenţi la noi şi cât de mult stăm cu minţile plecate ori în trecut, judecăm şi tot judecăm, sau în viitor, speranţe deşarte, dorinţe absolut neimportante pentru viaţa noastră. Noi, oamenii pă­că­toşi, facem cu multă greutate ceea ce avem de făcut atunci când păcatul se materializează în vreo boală. Dar, cu Dum­ne­zeu suntem foarte principiali şi foar­te pretenţioşi. Vrem de la El răs­punsuri imediate şi perfect in­teligibile de parcă am discuta cu un medic oarecare dintr-un spi­tal oarecare. De la omul me­dic cerem un sfat, de multe ori primim sfaturi puţine şi multe medicamente sub formă de buline colorate, pentru că oa­me­nii nu mai au timp unii de al­ţii, dar acest lucru îl res­pec­tăm la marele fix. Ceea ce ne spu­ne Dumnezeu ni se pare... re­lativ. Acesta este paradoxul pe care omul îl trăieşte.
Povestea spune că un că­lu­găr tinerel, care era în ascultare fa­ţă de duhovnicul său, l-a în­tre­bat pe acesta într-o zi: Ava, ce mă sfătuieşti să fac, pentru că de când sunt în mânăstire tot spun rugăciunea lui Iisus dar nu simt nimic. Ava, adică pă­rintele, l-a ascultat apoi i-a răspuns: Mergi şi ia un butoi mare cât să încapi tu în el. Îl aşezi la o distanţă de 10 metri de râul ce curge-n vale. Iei sita aia veche din  magazie, şi cari apă cu ea până umpli butoiul în întregime. Vii la mine peste o lună. Călugăraşul pleacă şi face exact cum îi spusese Ava. Era în ascultare, nu putea face de­cât aşa. Evident că peste o lună a venit la duhovnicul său. Ava, am venit. S-a umplut butoiul, l-a întrebat duhovnicul? Nu. Dar sita? Cum era sita veche la în­ce­put? Ruginită Ava. Şi, acum cum este? Curată, a răspuns că­lugăraşul. Vezi, a spus bă­trâ­nul: NU UMPLEREA BU­TO­IU­LUI ESTE CEEA CE URMĂRIM NOI, CI CURĂŢIREA SITEI! A­ceas­t­ă poveste o ştiu de la Pă­rintele. Am povestit-o aşa cum mi-o aduc aminte. Dacă nu am redat-o aşa cum trebuie să mă ierte Părintele. Vârtejul vieţii, co­tropite aproape în totalitate de greutatea actelor materiale, ne zăpăceşte în aşa hal încât nu mai avem posibilitatea de a ne da seama de noi înşine în în­tregime. Mergem pe avarie. Şi, când apare boala, ridicăm pri­vi­rea spre cer doar la stări dificile de abandonat prin indiferenţă la profunzimile sufleteşti.  Iar, dea­supra noastră, în oraşele noas­tre aglomerate cu oameni şi maşini, găsim colacii de ca­blu şi firele electrice. Atunci ne apucă toate angoasele exis­ten­ţi­ale, toate disperările în faţa ne­antului, observând că din­colo de multele noastre scuturi teh­nologice nu există mare lu­cru. Decât vidul. Cine îşi aban­do­nează coaja de siguranţă,  gân­durile întărite şi devenite gre­utăţi de plumb şi dă drumul lacrimilor are mari şanse de a găsi centrul spre care trebuie să-şi îndrepte paşii. Dumnezeu!
Creatorul Universului este „un mare boier” cum spunea, un alt  gladiator al credinţei cre­ş­tin-ortodoxe, Nicolae Stein­hardt. Dar, despre părintele Ni­co­lae de la Rohia în viitor, cu aju­torul lui Dumnezeu.

Manuela VASILESCU