EDITORIAL

Subiectiv, deci obiectiv de Eugen Măicăneanu...

Uzurpatorii de competenţe Cu ani în urmă,...

EDITORIAL de Mircea Popescu...

Constantin Brăgaru – o candidatură inutilă...

Testare pentru Naţionale
Bondrea: „Victoria i se datorează şi publicului”
Ultimul derby, pe „Municipal”
Motorola XOOM 2
Google Drive – sau hard diskul extern online!
Cel mai bine vândut telefon NELANSAT
Anchetă în cazul unor facturi uriaşe
Sechestre pe palatele ţiganilor din Strehaia
Povestea halucinantă a unui bebeluş uitat în congelator
Medicina Isihastă (III) Email

Întrebare: Cum a decurs întâlnirea?


Răspuns: Până să-l în­tâl­nesc pe Părintele a trecut ceva timp. Într-o mânăstire, loc de po­menire, cum spune vechiul text al ritualului de construcţie din ţara noastră, sunt foarte mul­te lucruri de făcut. Fiecare că­lugăr are o ascultare de în­de­pli­nit. Probabil că şi Părintele tre­buia să facă ceva. În vremea aceea era chelarul mânăstirii Fră­sinei. Cum am ajuns în lo­cul acela cuprins de linişte, o li­niş­te care venea din altă parte nu neapărat din faptul că nu era zgomot, o linişte ce venea din... venea de undeva de sus, am lăsat rucsacul jos, eram într-o tindă a mânăstirii, şi pri­veam în jurul meu încercând să ins­pir liniştea aceea. N-a durat mult pentru că a apărut un că­lugăr din biserică, m-a văzut şi s-a apropiat de mine, atât cât să-mi vorbească fără să ţipe. M-a întrebat de ce nu sunt la sluj­bă. I-am explicat, de fapt, am în­cercat să-i explic cauza pen­tru care mă aflam acolo, eu îl cău­tam pe Părintele Ghelasie... şi nu ştiu unde să-mi las ruc­sa­cul. Călugărul acela nici nu a ca­tadixit să mă asculte până la capăt. Mi-a spus să nu-mi fac griji de rucsac, să-l las acolo un­de este, am să-l găsesc mai târ­ziu, şi să fac bine să intru în bi­serică la slujbă nu să casc gura la peisaj. Ce să fac, m-am supus, am lăsat rucsacul pe lo­cul unde-l pusesem la venire, am intrat în biserică şi m-am aşe­zat în genunchi. După sluj­bă aveam să ies, se mergea la masa de seară, la masa de sea­ră veneau mai puţini călugări de­cât la cea de prânz, aveam să aflu mult mai târziu, aveam să-mi găsesc rucsacul, aveam să-l întâlnesc şi pe Părintele, aşa nea­mule ai venit...hai să-ţi dau o chilie...ai fost la slujbă? Aces­tea au fost primele cuvinte ale Pă­rintelui. Chilia era mică şi mi­rosea în ea a casă de ţară. Casele de ţară au un miros a­nu­­me. Mă feresc de a fi patetic, dar au ceva special care mi­roa­se a trecut, sau aşa asociez eu în mintea mea. Mi-a spus să mă aranjez în chilie şi să cobor la trapeză. Apoi cuvioşia sa a ple­cat. Rămas singur priveam pe fereastră cum în curtea mâ­năs­tirii călugării se agitau fie­ca­re cu treburile sale. După mai multe urcări în acel loc a­veam să observ că aproape toţi că­lugării aveau un mers anu­me. Toţi erau încălţaţi cu ghete mari negre. Mergeau repede dar nu se grăbeau, uneori îşi târâ­iau picioarele dar nu călcau de două ori într-un loc. La trapeză erau şi închinători, laicii care ve­niseră la mânăstire. Nimeni nu mânca până nu venea sta­re­ţul să binecuvânteze masa. Du­pă o scurtă rugăciune cei pre­zenţi au luat loc şi au început să mănânce. Un călugăr  într-un colţ al trapezei citea din vie­ţi­le sfinţilor. Toţi cei care erau aco­lo mâncau cu grijă pentru a nu face zgomot. Primul lucru pe care l-am observat la unii din­tre călugării prezenţi atunci aco­lo, a fost faptul că înainte de a-şi pune ghiveciul în farfurie şi-au pus câte un pahar cu apă. Du­pă masă am mers cu Pă­rin­tele în chilie. Nu m-am putut abţine şi l-am întrebat despre ges­tul observat. Eram şocat. Nu în­ţelegeam. Părintele mi-a ex­pli­cat absolut firesc, avea cali­ta­tea aceasta de a-ţi explica lu­cruri pe care nu le pricepeai cu o naturaleţe de ţi se păreau apoi perfect normale, că mân­ca­rea de la mânăstire este bu­nă, este bună am spus şi eu, ei bine neamule...ei fac asta ca să nu le placă; cel mai mare per­i­col pentru călugăr, ca şi pentru cei­lalţi oameni, este nesimţirea pân­tecului... Aveam să pricep acest lucru mai târziu, mult mai târziu. Când am priceput mi-am amintit de discuţia pur­tată atunci. Seara s-a încheiat cu discuţii despre ce fac oa­me­nii pe care-i cunoşteam amân­doi, Florin şi Valeria. I-am po­ves­tit despre viaţa noastră în ce era Bucureştiul de atunci. Cre­deam că mă va apostrofa, că mă va certa pentru ce-i po­ves­team. Niciodată nu mi-a zis ni­mic pentru care să am cea mai mi­că supărare. Eram obosit, aşa că Părintele s-a retras şi am ador­mit. Aveam să am cele mai cum­plite vise pe care le ţin min­te şi acum. Coşmaruri îngro­zi­toa­re. În plus, pe la miezul nop­ţii o izbitură şi uşa s-a deschis. Un călugăr hirsut a aprins lu­mi­­na. Ce faci? a strigat el la mi­ne. Dorm, am zis eu. Păi, de as­ta ai venit aici, ca să dormi? A? Imediat te îmbraci şi mergi la biserică la slujba de noapte. Ai înţeles? Ce era să mai zic. Dacă mai ziceam ceva cred că le şi luam. A doua zi povestindu-i părintelui mi-a spus: credeai că totul este simplu, nu? Vii la mâ­năstire şi gata... ai scăpat... nea­mule, de acum începe greul...


Manuela Vasilescu

 

____Codul deontologic unic    * Codul deontologic RTS