Întrebare: Povesteaţi des­pre felul în care Părintele Ghe­lasie de la Frăsinei a reuşit să îşi ţină postul fără să spună că ţine post.

Răspuns: Da. Prima dată m-am gândit că a fost un gest de frică. Poate i-a fost frică să spună că ţine post. Mai târziu, ajunsesem deja la dânsul, la mânăstire, l-am întrebat şi mi-a spus: „Neamule, nu trebuie să te lauzi. Acolo, la Florin dacă aş fi spus că ţin post vă făceam la toţi rău. Vă sminteam, unii dintre cei prezenţi atunci acolo s-ar fi simţit nefericiţi din pri­cina asta, ar fi suferit. Aş fi fă­cut mai mult rău decât bine. Şi, nici să vă explic de ce trebuie să ţinem postul nu aş fi putut, pen­tru că nu era locul şi mo­men­tul.”  Aşa îmi spunea Părin­te­le, neamule. Să fiu iertat de afir­maţia asta vanitoasă.

Întrebare: Eraţi rudă cu dân­sul?
Răspuns: Nici vorbă. Şi acest lucru l-am întrebat. Mi-a răspuns: „Toţi suntem neamuri de la Adam tăticule.” Dar, vreau să vă spun ceva şi mai im­por­tant. În perioada aceea, când hă­lăduiam prin Bucureştii ani­lor ’80, găsisem un grupuscul de băieţi foarte diferiţi de cei de vârsta lor, tineri care se ocupau cu tot felul de activităţi mai mult sau mai puţin oculte. Nu am să pomenesc decât ex­pe­ri­en­ţele de meditaţie cu ghid in­te­rior, meditaţii pe imagini man­dalice, chestii de care azi este plin Net-ul, dar nu am să dezvolt chestiile astea pentru că nu am avea spaţiul necesar. În zona aceea am auzit şi de Fi­lo­ca­lia. Era pentru prima oară când auzeam acest cuvânt şi au­zeam despre aceste cărţi. Pe unde ajungeam, la întâlnirile cu cei care erau şi ei în cău­ta­rea browniană de spiritualitate, a epocii, asemănătoare cu a­ceas­ta de azi... dar altfel, între­bam dacă cineva poseda aceste vo­lume, Filocaliile, pentru că ce­va îmi spunea că trebuie să le cit­esc. Nimeni. La întâlnirea cu Pă­rintele, de la Florin Zam­fi­res­cu, am îndrăznit să-i spun că aş vrea să citesc şi eu Filocalia. Părintele a fost de acord cu mi­ne. După o perioadă de circa o lună am fost căutat la familia Zam­firescu de cineva, un băr­bat pe care nimeni nu l-a cu­nos­cut, care mi-a adus din par­tea Părintelui Ghelasie ceea ce căutam: Filocalia. Întâmplarea aceasta m-a pus pe gânduri. Am început să mă pregătesc pen­tru a ajunge la Sfânta Mâ­nă­­stire Frăsinei. În fiecare final de săptămână doream să pot ple­ca din Bucureşti, un oraş ca­re-mi părea că miroase con­ti­nuu a izmă, şi să ajung la mâ­năs­tirea respectivă. Nu reu­şeam. Săptămâna viitoare eram in­vitat în weekend undeva la mare. Refuzam, pe motiv că plec la Mânăstire. Şi, nu ple­cam. Mult timp am ţinut-o aşa. Toa­tă vara. Chestia asta mă um­plea de furie. Simţeam că Pă­rintele mă aşteaptă, simţeam că şi eu am mare nevoie de dân­­sul. Şi, nu puteam să plec. Ajungeam aproape de locul unde intenţionam să ajung, la Rm. Vâlcea, de unde puteam să iau rata să ajung la Muie­rea­s­ca, da... aşa se numeşte co­mu­na de unde începi să urci spre Mâ­năstire, şi nu ajungeam... era îngrozitor de frustrant. O în­tâlnire cu un preot de mir, un om tânăr şi foarte comunicativ, m-a lămurit. La întrebarea mea, legată de acest amănunt ciu­dat, preotul i-a spus: „Nu mai spune cu gura intenţiile pe care le ai. Marile planuri nu se şoptesc. Taci şi mergi acolo unde ai de mers.” Şi, aşa am făcut. Am tă­cut, nu am mai spus nimănui ni­mic, iar săptămâna viitoare e­ram la Frăsinei.

Întrebare: Cred că a fost o experienţă covârşitoare.
Răspuns: Prima parte a călătoriei a fost un coşmar. Am vrut de vreo trei ori să cobor din autobuz. În primul rând am ur­cat cu mare greutate. Era într-o vineri. Toată lumea satului se întorcea la ea acasă. Rata, ca să folosesc un cuvânt al epocii, era mai mult decât plină. Era ex­trem de plină. O cumplită b­u­lu­cea­lă de oameni şi bagaje, de co­pii şi orătănii, de parfumuri ie­ftine şi mirosuri alcoolice. Până la Muiereasca am mers în braţe cu un moş de vreo 80 de ani care cânta şi chiuia, iar din când în când, mă întreba: cine sunt, unde merg şi de ce am barbă. Din locul unde am co­bo­rât, la cap de linie, la Mu­ie­reas­ca, am luat-o spre drumul ce du­ce la Mânăstire cam vreo 4-5 oa­meni. Drumul era greu şi lung pentru un orăşean învăţat cu tramvaiul şi troleul. Am ajuns spre seară. Poate o să cre­deţi că fabulez, poate o să credeţi că timpul a adăugat amintirilor o fărâmă de fan­tas­tic. Credeţi ce vreţi. Ceea ce vă spun este adevărat: Părintele mă aştepta. Am simţit din pri­mul moment acest lucru. În plus, se comporta de parcă e­ram acolo dintotdeauna.

Manuela Vasilescu