Pentru că suntem în Postul Paştelui, cel mai important de peste an, m-am gândit să evocăm amintirea unui om care a vieţuit şi s-a anevoit într-o mare lavră: Sfânta Mânăstire Frăsinei.

Importanţa acestei aşezări mâ­năstireşti vine din ca­rac­te­rul ei atonit. Ceea ce înseamnă că fraţii care trăiesc acolo ţin re­gula Sfântului Munte Athos: nici o femeie nu ajunge acolo. Istoria respectivei aşezări este şi ea deosebită şi va fi evocată în chiar interviul pe care l-am făcut cu o persoană care a avut şansa de a ajunge la Frăsinei şi, cel mai important lucru, l-a cunoscut în mod direct pe părintele Ghelasie. Căci, despre cuvioşia sa este vorba. Cel care mi-a acordat interviul m-a rugat să nu-i fac numele cu­nos­cut. Îi respect rugămintea.

Reporter: Când aţi ajuns la Mânăstirea Frăsinei?
Răspuns: Trebuie să vă spun că am ajuns la Sfânta Mâ­năs­tire după ce l-am cunoscut pe părintele Ghelasie. A, vă mi­raţi, este normal, dar şansa vie­ţii mele este că l-am cunoscut în lume, cum se spune în lim­baj călugăresc. În casa unui om, foarte cunoscut azi în în­trea­ga ţară, un mare actor ro­mân, Florin Zamfirescu, vărul bun al părintelui. Acolo l-am cunoscut, pe vremea când în ţara noastră credinţa în Dum­ne­zeu era blocată de un ma­te­ri­a­lism dialectic şi istoric ira­ţio­nal în extremista sa raţ­i­o­na­li­ta­te. Fiind rudă cu maestrul Zam­firescu părintele, trecând prin Bucureşti, a adăstat pen­tru două zile la ruda sa, prie­ten din copilărie. Florin, îmi pot permite să-i spun aşa în­tru­cât mi-a fost şi mie maestru într-ale scenei, a invitat câţiva prieteni şi a făcut rost de filmul „Jesus of Nazareth” de Franco Ze­ffirelli. Prezenţa acelui om îm­brăcat în rasa călugărească, ca­re vorbea foarte firesc, de parcă te ştia de mult timp, care te privea drept în ochi când vor­bea cu tine, dădea întâlnirii din casa Zamfireştilor, cum le zi­ceam în glumă, un aer uşor conspirativ. Pe vremea aceea e­rau suficienţi oameni, români vreau să zic, fricoşi nevoie ma­re, care nici nu-şi botezeau co­piii la biserică de frica to­va­ră­şi­lor. Să participi la aşa o în­tâl­nire nu era o chestie ce se în­tâmpla în fiecare zi. Florin ştia că sunt în căutare de ex­pe­ri­en­ţe spirituale, tot la el în casă îi cunoscusem  pe Nichita, Petru Cre­ţia, Sorin Dumitrescu, mă rog, cunoscusem foarte mulţi oa­meni care în vremea aceea erau, într-un mod posibil, în dez­acord cu regimul politic a­flat la conducerea României. În casa actorului aveau loc în­tâl­niri cvasi carbonariceşti, era o ca­să de artist, deschisă în­tâl­nirilor cu prietenii, unde aveau loc discuţii care, dacă ajungeau la urechile „băieţilor cu ochi al­baş­tri”, am fi făcut drumuri multe la ei la sediu, pentru a da cu subsemnatul. În sfârşit, am vrut să evoc un pic din at­mosfera acelor ani în care l-am cunoscut pe Părintele Ghelasie de la Frăsinei. Ei, am văzut fil­mul în care era viaţa lui Iisus, apoi au început discuţiile. Am spus, atunci când am avut po­si­bilitatea, că filmul prezintă o vi­ziune catolică a vieţii sale. Afir­maţia mea a suscitat alte dis­cuţii. Nimeni nu era în con­sens cu mine. Toţi mă con­tra­zi­ceau. Numai că şi ei erau la fel de creştini ca şi mine, ne­prac­ti­canţi. Adică, nici ei nu mergeau de­cât arareori la biserică, nu du­ceau o viaţă de creştin au­ten­tic. Cunoştinţele noastre des­­pre creştinism erau la ni­velul intelectual al unor oameni care citiseră Biblia ca pe un roman interesant plin de dife­rite contradicţii. Părintele mi-a dat dreptate. Lucrul acesta m-a blocat. Ţin minte că nu mai ştiam ce să spun. Simţeam că ar fi trebui să mai spun ceva, să-mi argumentez afirmaţia, nu mai ştiam ce să spun, discuţia se prăbuşise, era un moment in­cert al întâlnirii, când a apă­rut soţia gazdei, Valeria, în­tre­bându-ne dacă suntem de acord să servim... nu mai ţin minte ce anume, dar era ceva cu carne. Era tot în Postul Sfi­n­te­lor Paşti. Nu ţineam post­ul, ni­meni din cei prezenţi nu ţi­neau postul, aşa că toată lumea a fost de acord cu doamna care ne invitase la a ne bucura şi simţurile trupeşti după ce le bucuraserăm pe cele spirituale, văzusem doar un film religios, nu? M-am uitat cu stupoare la Părintele Ghelasie care nu a spus că ţine post. Doamna Va­le­ria chiar l-a întrebat în mod special dacă mănâncă la fel ca noi. Şi, am să ţin minte toată viaţa această întâmplare, Pă­rin­tele a spus doar: „Valeria, de mult doresc să mănânc nuci cu miere, dacă ai”. Evident că doam­na avea nuci şi miere, mierea provenea chiar de la mama dânsei. Părintele nu a spus că ţine post! Am trăit atunci un fel de şoc mental, precum şi dis­ci­po­lii z­en trăiesc în mânăstirile ja­poneze în clipa în care maeş­trii lor le răspund cu un koan. Nu vă mai explic ce este un koan. Căutaţi şi aflaţi. A găsit un fel foarte rafinat de a spune că mănâncă altceva. Răspunsul său m-a năucit.

Manuela VASILESCU