La treisprezece ani, îşi jefuieşte mama şi fuge la Perugia unde stă la un legător de cărţi. Observă care sunt modelele de parvenire şi reuşeşte să intre sub pielea unui comerciant bogat – Agostino Chigi – care îl ajută să se autopropulseze în lumea mondenă a Romei. Este când vagabond şi libertin, când „călugăr capucin” la Ravenna.

Pietro Aretino, căci despre el este vorba, s-a născut în 1492 într-un spital din Arezzo, dintr-un tată curtezan extrem de frumos (model pentru sculp­tori şi pictori), dar care nu l-a recunoscut pentru că mama lui era deja căsătorită. Când Leon al X-lea a devenit Papă, îl regăsim la curtea acestuia. „Amicul nostru“ învaţă să pună în versuri bufoneriile (bârfele) sale vulgare şi face din asta o afacere. La moartea Papei Leon al X-lea, scrie o broşură cu versuri care satirizau dra­gos­tea Papei pentru elefanţi. A ajuns astfel, dintr-un ilustru a­no­­nim, pe buzele tuturor ce­tă­ţenilor. Lip­sit de pudoare, el şi-a com­ple­tat studiile neter­mi­na­te din „mers” mai mult la „şcoala vie­ţii”. Bârfa ridicată la rang de „artă” îi aduce tot felul de onoruri. Aretino era un om energic cu voinţă de cu­noaş­te­re, cu un corp sănătos, „de fier” şi care, mai ales, ştia ce vrea.

Gloria personală - unica pasiune

Pasiunea vieţii lui a fost doar gloria personală. Me­da­li­oa­ne, titluri, diplome, insigne de aur sau argint cu chipul său, sta­tui şi picturi, pietre pre­ţi­oa­se, inele şi lanţuri de aur le-a avut din belşug. A cheltuit în tim­pul vieţii mai mult de un mi­lion de franci. La el acasă era mereu aglomeraţie de ar­tişti, muzicieni sau valeţi. La in­trare era un bust de mar­mură care îl reprezenta pe el cu o cu­nună de lauri pe cap, ta­blo­uri pe pereţi tot cu chipul lui, medalioane, vaze pictate,  de­si­gur, tot cu el. Toată viaţa lui a ră­mas însă doar un „valet”, o slu­gă mediocră, neîmplinită, iar după moartea sa (la 75 de ani în 1577), s-a ales praful de re­pu­­taţia lui, lumea uitându-l, ba chiar ferindu-se să-i rostească nu­­mele. În cele ce-a scris s-a re­­marcat ca un „maestru” al şan­tajului. Mai presus de orice, el spe­cula frica oamenilor, ti­mi­di­tatea, naivitatea sau vani­ta­tea. Tonul lui era dispreţuitor şi metalic. A întâlnit însă şi oa­meni cărora nu le-a fost frică de el şi care l-au scuipat sau l-au ameninţat cu moartea. Are­ti­no nu înceta să afirme că „ce mă face să sufăr cel mai mult este vederea unui fricos!”...Îşi schim­ba des atitudinea de la cea a unui clovn, lăudăros, la aceea a unui sfânt calomniat şi des­considerat.

Ce ne învaţă această „istorie”?

Că abilitatea de a ieşi în evi­den­ţă, de a ajunge în centrul atenţiei nu este înnăscută, ci una dobândită, învăţată şi se ob­servă uşor la anumite per­so­na­je publice chiar din imediata noastră vecinătate. Pentru a nu ră­mâne o biată flacără ano­ni­mă, o persoană dornică de par­venire nu are voie să facă nazuri atunci când cineva o bagă în seamă şi când are astfel ocazia de a capta atenţia publicului. ORICE publicitate e bună, iar cine îşi doreşte cu adevărat faimă va primi cu bucurie atacurile, ba chiar le provoacă atunci când acestea nu există. De ce? Pentru că lumea „se dă în vânt” după excepţii, curiozităţi, oameni fenomenali (în alţi termeni, după orice iese din tiparul banalei ciorbe a mediocrităţii). Această persoană dornică de popularitate/reputaţie facilă nu are voie să rateze nicio ocazie sau situaţie care ar putea s-o facă scandaloasă sau măcar controvesată. Orice profesionist al marketingului ştie aceste lucruri de bază şi are grijă să le cultive. Când vrei să te afirmi cu orice chip, trebuie să ieşi în evidenţă cu ceva, cu orice (altfel vei r­ă­mâne un simplu anonim uşor de confundat cu gloata). Con­flic­tele, scandalurile sunt ins­tru­mente abile care pot crea aura unei personalităţi p­u­ter­ni­ce, notorii şi înjurăturile în acest context sunt la loc de cins­te. Când se scrie „rău” des­pre tine sau când eşti înjurat, ca­peţi no­to­ri­e­tate/celebritate (unele vedete sau politicieni plă­tesc pentru astfel de „tru­curi”) tot aşa cum s-a în­tâm­plat cu Aretino când l-a ri­di­cu­lizat pe Papă. Notorietatea în­seam­nă putere, adică tot bani. Sau în alţi termeni - este de pre­ferat să fii calomniat decât să fii ignorat. Pentru că oa­menii mediocrii - comozi şi iu­bi­tori de confort mental, apre­ci­ază totul după principiul „doar ceeace ochii văd - se eg­zistă!”, iar istoria, din păcate, mediocră prin excelenţă, este me­reu aceeaşi...

Dan Alexoae