Dismorfofobia - obsesia pentru defectele corporale

Ce vezi de fiecare dată când te uiţi în oglindă? Ţi se pare că nu eşti frumos sau frumoasă, că cei din jurul tău cred despre tine că ai un fizic dezagreabil? S-ar putea ca lucrurile să nu fie chiar aşa!

Dismorfofobia este frica faţă de propria în­fă­ţişare, de propriul corp. Persoana care suferă de această boală este convinsă că cei din jurul său văd doar acea parte a corpului care nu-i pla­ce şi că singurul subiect de discuţie pe care îl au este acesta. Nicio zi nu trece fără ca persoana res­pectivă să se gândească la această problemă, de multe ori evită să iasă în mulţime şi ajunge să se transforme totul într-un handicap social.
Preocuparea excesivă pentru propria în­fă­ţi­şa­re şi transformarea unui defect minor sau chiar imaginar într-o frică iraţională de propria urâ­ţenie ar putea muta accentul de la ansamblu la parte.
Studiile indică diverşi factori care predispun la instalarea acestei tulburări: biologici, genetici, psi­hologici, fără să poată spune că unul este ab­so­lut. Perioada în care îşi are debutul această tul­burare, adolescenţa, pare să aibă legătură cu sen­s­ibilitatea crescută la propria înfăţişare, rapor­tată direct la feed-backul din exterior.
Un profil psihologic al persoanelor care se con­fruntă cu această tulburare arată că sunt: per­fecţioniste, introvertite, lipsite de aserti­vi­ta­te, îşi însuşesc intens criticile, resemnifică ne­ga­tiv evenimentele din viaţa lor.
Simptomele tulburării dismorfice corporale in­clud: gânduri obsesive despre propria urâţenie ca urmare a unui defect corporal; depresie ma­jo­ră; frica de evaluarea negativă a persoanelor din jur, fapt ce atrage izolarea socială; ideaţie sui­­cidală; anxietate şi posibile atacuri de panică, sti­­mă de sine scăzută; gânduri iraţionale cum că cei din jur se amuză pe seama defectului lor; sen­­timente de ruşine; comportament evitant de a pă­răsi casa în timpul zilei; personalitate de­pen­dentă; neputinţa de a se concentra asupra rea­li­ză­rii sarcinilor de muncă din cauza preocupării în legătură cu înfăţişarea; performanţă aca­de­mi­că redusă; dificultăţi în iniţierea şi păstrarea rela­ţii­lor de prietenie şi romantice; uz de alcool sau dro­guri.
Cercetările realizate până acum semnalează că 76% dintre persoanele cu TDC (tulburarea dis­morfică corporală) se confruntă şi cu de­pre­sie majoră la un moment dat în viaţa lor.
Principalul tratament în dismorfofobie nu este chirurgia estetică. Rezolvarea o găsim în in­te­­rior, schimbând exteriorul nu se rezolvă ni­mic. În cel mai rău caz, persoana va crede că este oribilă. Tratamentul de referinţă este psihotera­pia, dar principalul inconvenient este de a con­vin­ge pacientul că are nevoie de un psiholog. Pen­tru el problema este reală şi nu imaginară. Cel mai bine medicul de familie poate avea o pri­mă întâlnire cu pacientul şi poate să îl con­vingă să meargă într-un cabinet psihologic.