„Vreau să merg la grădiniţă!“

Acesta este strigătul disperat al copiilor cu cerinţe educative speciale care de fiecare dată când începe un nou an de grădiniţă întâmpină aceeaşi problemă: nu sunt acceptaţi. Teoretic, fiecare copil trebuie să aibă şanse egale la educaţie. Practic, rămâne în afara şcolilor, a grădiniţelor un număr semnificativ de copii. Aceştia, cu timpul, vor fi marginalizaţi de societate, nemaiputând fi nicicând socializaţi.

Cu toate că psihopedagogii şi psihologii re­co­mandă integrarea lor într-o formă de învă­ţă­mânt şi în colectivitate, lucrul acesta rămâne în­că un ideal neatins. Oamenii nu sunt conştienţi că din această integrare câştigă atât copiii cu di­z­­abilităţi, cât şi cei sănătoşi. Celor cu dizabilităţi li se dezvoltă încrederea în sine şi încep să se trans­forme emoţional, social, chiar intelectual, iar copiii sănătoşi care au colegi cu dizabilităţi de­vin mai prietenoşi, mai atenţi cu ceilalţi. Încă o dată, părinţii acestor copii au de dus o luptă pen­tru un lucru foarte normal de care toţi copiii ar trebuie să beneficieze pentru că este dreptul lor. Dar drepturile acestor copii au încetat de­mult să fie aplicate. De ce nu sunt primiţi în gră­di­niţe? Care sunt de fiecare dată motivele invo­ca­te de cadrele didactice? În primul rând, li se spune părinţilor că sunt prea mulţi copii în gru­pă şi că nu se pot ocupa de copilul „pro­blemă”, apoi intervine faptul că li se deranjează ora şi implicit ceilalţi copii au de suferit pentru că nu mai pot fi atenţi la „lecţii”. Cel mai du­re­ros motiv pentru care un copil cu dizabilităţi nu este primit într-o grădiniţă este faptul că unii din­tre părinţii copiilor din grupa respectivă nu sunt de acord cu acest lucru. Cine eşti tu pă­rin­te­le lui X, sau Y să hotărăşti cine are dreptul la edu­caţie şi cine nu? Şi astea sunt doar câteva din motivele pentru care ei, copiii  cu cerinţe edu­cative speciale, sunt respinşi de fiecare dată.
E foarte uşor să spui nu, să refuzi, e mult mai bine să nu te complici şi să nu superi pe ni­meni. Dar cei care sunt în măsură să hotărască acest lucru, dacă acceptă sau nu în grădiniţă un ast­fel de copil, ar trebui să se gândească foarte bine şi pentru câteva momente să se pună în lo­cul părinţilor respectivi. Oare ce-ar face ei dacă pro­priul copil ar fi respins de societate ca şi cum ar avea o boală contagioasă? Ce-ar simţi? Ce le ră­mâne părinţilor de făcut? Să-i ţină acasă, să le ang­ajeze o bonă sau în cel mai fericit caz dacă este un bunic sau o bunică prin preajmă să aibă ei grijă de el. Mulţi părinţi şi-au abandonat ser­viciul ca să poată avea grijă de cel mic. Nu tre­bu­ie s­ă uităm că omul este dependent de ceilalţi oa­meni. Această dependenţă înseamnă, de fapt aju­tor, posibilitatea de a comunica şi coopera. Acest lucru dă naştere la sentimentul de apar­te­nen­ţă şi solidaritate umană, precum şi la sen­ti­mentul de securitate individului. Oare se simt aceşti copii securizaţi? Oare simt solidaritatea noastră? Ce credeţi?