În Valea Timocului trăiesc peste 300.000 de români, însă majoritatea se declară vlahi. Povestea luptei lor pentru identitate este tulburătoare, la fel ca şi destinul multora dintre ei. Am ajuns acasă la unul dintre aceştia, un bătrân care s-a declarat român, fără nicio teamă şi care îşi petrece ultimii ani din viaţă învăţându-i pe tineri că nu trebuie să îşi uite originea, că trebuie să înveţe carte şi că trebuie să fie demni şi curajoşi. Se numeşte Liubomir Milici şi a fost profesor.

Drumul de la Kladovo că­tre Zaječar se face, de obicei, în circa două ore, fără probleme. Şi asta pentru că el tra­versează multe localităţi, unde de­păşirea vitezei legale poate de­veni o aventură mult prea ris­cantă, având în vedere drastica le­gislaţie rutieră sârbă. Când mai ai circa 10 – 15 kilometri până în Za­ječar, un drum îngust, dar bine asfaltat, se lasă pe partea dreaptă şi începe a şerpui, printre coline, către câteva localităţi. Două dintre acestea sunt româneşti: Isî­cova Mare şi Isîcova Mică. Sârbii le numesc Jasikova. Ceva mai înainte, ajungi într-o localitate mai mare şi mai aşezată, care se nu­meşte Salaš. Însă miusiunea noastră este precisă: trebuie să ajun­gem acasă la domnul pro­fesor Liubomir Milici, în Mala Jasikova (Isîkova Mică), pentru a-i dărui câteva cărţi româneşti. Es­te un mare iubitor de carte şi de­ţine o bibliotecă imensă. Nu trece zi de la Dumnezeu, în care să nu citească şi să mângâie cărţile, cu un fel de pasiune mistuitoare. Alături de mine se află, în auto­tu­rismul care urcă şi coboară co­linele, Tihan Matasarevici, pre­şe­dintele Asociaţiei pentru Tradiţia şi Cultura Rumânilor „Dunărea”, din Kladovo. Se cunoaşte cu Liuba de o viaţă şi au trecut îm­preună prin multe situaţii, unele plăcute, altele mai puţin plăcute.

A furat pentru a-şi stăvili setea de învăţătură

Liuba, căci aşa îi spun priete­nii, este român şi o strigă în gura ma­re, ori de câte ori are ocazia. Chiar dacă prenumele său, Liu­bomir, este sârbesc, pentru că pă­rinţii au fost obligaţi să îl boteze sârb, numele este slavonizat: Mi­lici vine de la Milia, după cum spu­ne profesorul nostru. Trăieşte în casa părintească, într-un sat care mai numără aproape 300 de lo­cuitori, toţi etnici români. S-a năs­cut în anul 1944 şi fiind fra­tele cel mai mare, părinţii lui nu l-au lăsat să facă decât patru clase primare aici, în satul natal Mala Jasikova. „Mi-au spus că eu trebuie să moştenesc pământurile familiei şi să le muncesc, să ră­mân la vatră, iar fratele meu să mear­gă la oraş la facultate, ca să de­vină un om mare!“, îşi amin­teşte bătrânul Liuba. „Bunicul meu se numea Iovan, dar oamenii îl ştiau de Vană. Era un om ata­şat de glie, iubea pământul lui na­tal şi m-a pregătit să devin fer­mierul de mâine, dar gândul meu era să învăţ carte“, povesteşte bă­trânul, oftând. Liuba este în pre­zent bolnav, abia se mişcă prin curte, ajutat de două toiege, dar nu şi-a pierdut simţul umorului. Este un adevătrat maestru al bancurilor bune şi râde cu poftă. A ajuns la şcoală după peripeţii in­credibile. „Aveam 19 ani şi pa­tru clase primare, iar fratele meu era bursier. Într-o zi am plecat la târg cu vaca să o vând. Am luat pe ea circa 60.000 de dinari (n.n. – cam 1000 de euro de azi). Mă ui­tam la bani şi parcă îmi încolţea un gând păgân în minte. Dar i-am dus mamei, că mă omora cu bătaia“, spune Liuba râzând, în timp ce îşi mai aprinde o ţigară. Soarta a făcut să îi iasă în cale o fată, cu care s-a logodit. Se nu­mea Rosa. „Era tare frumoasă, dar nu mă interesa să mă însor cu ea“, deapănă bătrânul profesor. Fa­ta a primit ca zestre 10 galbeni de aur de la părinţi, dar Liuba i-a furat şi s-a prezentat la directorul şcolii din comuna vecină, Salaš. „Aveam 19 ani şi vise mari. L-am întrebat pe director dacă poate să mă primească la o şcoală parti­culară, contra cost şi a fost de acord!“, spune omul. Aşa a făcut, într-un singur an, patru ani co­ma­saţi de gimnaziu, după care a mai făcut, tot în acel an, încă unul de liceu, la Zaječar. Cu cei 10 galbeni a plătit totul. În 1966 a ter­minat liceul şi a plecat la fa­cultate la Belgrad. A terminat filo­logia şi s-a specializat în limba ru­să, pentru că, spune el, asta se cău­ta atunci. De atunci au trecut ani şi ani, a ieşit la pensie, dar cei 25 de ani în învăţământ nu i-a ui­tat. A lucrat patru ani la o şcoală normală din Belgrad şi încă 21 la liceul din Kladovo.

Înţeleptul satului

Liuba s-a întors în satul natal, după ce a ieşit la pensie. Are o pensie de circa 320 de euro, dar spu­ne că e mulţumit. Are opt hec­tare de teren şi patru hectare de pădure, dar nu mai poate să le mun­cească, fiindcă e bolnav. Acum îşi umple timpul citind şi con­siliindu-şi consătenii. Este un fel de moaşă comunală, cum se spune la ţară. De la avocatul sa­tului şi până la profesorul „Ştie tot!”, Liuba le face pe toate. Este tare iubit la el în sat. A fost şi primar, timp de patru ani, timp în care se poate lăuda că a mo­der­nizat reţeaua de iluminat public. Acum este şi umorist, pentru că scrie aforisme pentru o revistă sîrbească numită Timočka Revija. Vorbeşte şi citeşte fluent în mai multe limbi: sârbă, română, rusă, franceză, cehă şi poloneză. Deţine şi citeşte aproape zilnic o capo­doperă în limba originală rusă: Serghei Esenin. Dar biblioteca sa este mare. La ultimul recensă­mânt s-a declarat român, nu vlah, iar visul său este să îi înveţe pe tineri limba şi literatura română. Nu se teme de nimic pe lumea asta, decât de trăznet. Iar unul dintre cele mai sugestive aforisme trimise de el la revistă este unul politic: „Guvernul este sterp, dar opoziţia e impotentă!”

Romeo CRÎŞMARU