Auzisem de multe ori vorbindu-se despre frumuseţea peisagistică a satului Moiseşti, aparţinător comunei mehedinţene Iloviţa. Aşa că am decis, în sfârşit, să nu mai amân întâlnirea cu locul de poveste, care îmi stârnea curiozitatea ori de câte ori auzeam rostindu-i-se numele şi de aceea, am pornit la drum.

Pentru cine nu a ajuns în­că pe aceste locuri, tre­buie să ştie că drumul spre Orşova, odată ce ai ieşit din Drobeta-Turnu-Severin, te invită la un moment dat să o iei spre dreapta pentru a ajunge în comuna Iloviţa, asta bineînţeles după ce îţi vei fi clătit privirea şi sufletul în apa cristalină a bă­trânului fluviu Dunărea. Şoseaua şer­puită te poartă pe marginea versantului înt-un decor verde-arămiu, care vrea cu dinadinsul să-ţi amintească de trecerea verii. După ce am parcurs cei  9-10 km, trecând prin centrul comunei Ilo­viţa, am ajuns în satul Bahna, atestat documentar încă din pe­rioada secolului al XIV- lea.
Şi cum locul acesta nu-mi era străin, l-am lăsat destul de repede în urmă, pentru că ardeam de nerăbdare să-i trec graniţa, pentru a cunoaşte, în sfârşit, Mo­iseştiul. Aveam să constat cu bu­curie că accesul către minunatul cătun din zona de munte a Mehe­dinţiului fusese facilitat prin asfaltarea drumului care te poartă către înălţimi feerice, pe care ai fi putut doar să le intuieşti. Aveam să aflu foarte repede de la săteni, că au trăit să-şi vadă visul cu ochii, aşa că nu mai încetau să-şi laude primarul pentru acest drum care-i apropie de lumea civilizată, chiar dacă deocamdată, asfaltul nu a ajuns şi pe uliţele satului.

O suflare de viaţă

Pentru îndrăgostiţii de natură, Moiseştiul este într-adevăr un loc a cărui frumuseţe te lasă cu res­piraţia tăiată. Căci de pe orice pridvor de casă poţi să contempli înălţimile şi să-ţi bucuri sufletul. Cu siguranţă asta vor fi simţit şi cele câteva zeci de familii, majoritatea bătrâni, care nu au părăsit acest colţ de rai, oricât de grea ar fi viaţa aici. Din păcate, timpul amintirilor s-a aşternut peste sat, iar atmosfera de odi­nioră nu se mai reconstituie decât din poveştile oamenilor. „Am 58 de ani, aici m-am născut, aici am crescut, am fost plecat la lucru pe la Orşova şi Topleţ, dar întot­deauna m-am întors în sat. Din păcate, odată cu industrializarea tinerii au plecat să-şi câştige pâinea şi mulţi nu s-au mai întors. După revoluţie am sperat că situaţia se va schimba, dar nu a fost aşa. Îmi povestea un unchi al meu că în urmă cu 70 de ani, în 1932, aici erau 132 de familii, 132 de care cu boi şi 132 de perechi de boi, o adevărată forţă economică. Acum mai sunt 38 de familii, care totalizează 88 de persoane, care cu boi vreo şase şi tot atâtea pe­rechi de juncani. Eu personal am făcut într-o seară o socoteală şi am înţeles că vreo 220 de oameni, pe care i-am cunoscut nu mai sunt printre noi, aşa că 34 de case au rămas goale şi părăsite”, of­tează cu amărăciune în suflet nea Ilie Tomescu, moiseştean care nu vrea să părăsească aceste lo­curi nici în ruptul capului.  Spu­sele lui nea Ilie aveau să se adeverească în scurt timp, căci pe uliţele satului ici colo se mai simte câte o suflare de viaţă...,  iar ca­se­le, cu sau fără  lacăte la uşi, au ajuns să adăpostească, nu fiinţe vii, ci boji sau alte plante agă­ţă­toare. 

Povestea trecutului

În mijlocul acestei poveşti despre cum a fost şi ce este astăzi satul Moiseşti, gazda noastră, nea Ilie Tomescu, ne invită să-i facem o vizită celui mai longeviv om din zonă. Am acceptat cu bucurie, pentru că ştiam că un astfel de om, este de cele mai multe ori o comoară de înţelepciune. Şi nu mă înşelam nici de această dată, pentru că la cei 91 de ani, tanti Costăndina Bolbotină duce cu ea povestea veritabilă a unei lumi care se îndreaptă, din păcate, spre apus. Locuieşte singură în căsuţa de bârne acoperită cu şindrilă, peste care s-au pus apoi coli de tablă, veche de peste 100 de ani, într-o odaie curată, văruită în alb. O lampă în peretele de la geam şi felinarul atârnat lângă tocul uşii ne arată că aici timpul se scurge încă la lumina lumânării, fără curent electric. Trăieşte în simplitatea aceea a ţăranului de la începutul secolului trecut, care nu se înconjura de lucruri inutile, fiindu-i suficiente un pat, o masă rotundă cu trei picioare şi soba din pământ, în care au început deja să trosnescă vreascurile. Încăperea de la intrare poartă şi ea amprenta zonei de munte şi adăposteşte vatra cu ţăstul, în care tanti Costăndina încă mai coace pâinea cea de toate zilele. „Când eram în putere mergeam pe câmp la muncă, după plug, la adunat de fân, la săpat, acum e greu, nu mă mai ţin puterile. Pe vremuri era multă lume în sat, era ca la nedee. Acum trec şi câte 3-4 zile, când nimeni nu-mi deschide poarta, nici nu mai am cu cine să vorbesc, vecinii sunt cu treburile lor, se duc pe dealuri la conace unde au vitele...., n-ai ce face... A zis fata mea să mă duc la ea, dar nu m-am dus. E greu pentru un om bătrân să mai plece din casa lui... Spun şi eu seara pe „Tatăl nostru”, mă închin şi Dumnezeu mă apără” – ne-a mărturisit tanti Costăndina. La fel ca şi ea, mai sunt cu siguranţă alte şi alte suflete rătăcite în cătunul amintirilor. Am plecat din Moiseşti cu tristeţea în inimă, gândindu-mă că odată cu plecarea celor ca tanti Costăndina din această lume, va dispărea o generaţie întreagă a oamenilor simpli, morali şi înţelepţi...

Alexandra DEDIU