Moment de răscruce

În istoria fiecărei ţări există şi momente de cotitură, momente în care deciziile trebuie luate cu repeziciune şi cu luciditate, pentru a asigura ţării o cale cât mai netedă şi pentru a nu produce destabilizare şi haos. Demisia Cabinetului Boc este o decizie înscrisă într-o astfel de perspectivă. Detensionarea situaţiei a fost motivul explicat de Boc, iar necesitatea unui guvern tehnocrat, până la alegeri, lucru cerut şi de opozitie, la un moment dat, este motivul explicat de analiştii politici.

Nu ştim ce poate fi acum în sufletul premierului de­misionar Emil Boc şi nici ce resorturi sufleteşti, uma­ne, psihice, acţionează în omul, şi nu politicianul, Emil Boc. O soartă asumată, de la început şi până la sfârşit, cu demnitate şi responsabilitate, o voinţă de fier, tipic ardelenească şi un stoicism admirabil, acestea ar fi doar câteva din calităţile care vor face din Emil Boc un personaj istoric, comparabil cu alte figuri im­por­tante ale politicii mondiale, iar aici am pu­tea consemna una din­tre fi­gurile marcante al Po­loniei, Lech Kaczyński, preşe­din­tele dispărut în tragicul accident aviatic de la Smolensk. A fost primul şef al Exe­cutivului de la Bucureşti care a pus în practică, asu­mându-şi riscu­rile pierderii capitalului politic al PDL, par­tidul pe care îl conduce de la ple­carea lui Traian Bă­sescu la Cotroceni, măsurile ne­ce­sare asa­nării societăţii româ­neşti şi reins­taurării disciplinei buge­tare, impuse, ce-i drept, şi de FMI. Emil Boc, primar al Clu­j­ului, extrem de iubit de clujeni, chiar şi astăzi, lasă poziţia de edil şef pentru a deveni prim-ministru, după ce Teodor Stolo­jan, nominalizat în 2008, a refu­zat postul. A fost premierul pri­mu­lui cabinet cu o susţinere de peste 75 la sută în Parlament, Gu­vernul PDL – PSD. Din pă­cate, dezertarea PSD-ului din această formulă guvernamen­tală, de teama măsurilor aspre ce se anunţau pentru România şi de teamă să nu fie tras la răspundere pentru ceea ce avea să urmeze, a lăsat partidul lui Boc în situaţia de a guverna în minoritate. Dezertarea PSD din 2008, care nu a reuşit să le aducă un câştig de cauză la pre­zidenţialele din 2009, a lăsat pre­şedintelui reales singura solu­ţie de a-l desemna pe Boc în frun­tea unui Guvern susţinut de PDL, UDMR, minorităţile naţio­nale din Camera Deputaţilor şi de o fracţiune desprinsă din PSD şi PNL, din Grupul Indepen­den­ţilor, devenită ulterior, UNPR. Cu o majoritate atât de freagilă, Cabinetul Boc a reuşit să treacă prin Parlament legi funda­men­tale pentru România, precum Legea Educaţiei sau Codul Muncii. Hărţuit în permanenţă de aliaţii de conjunctură din USL, adică PSD şi PNL, dar şi de televiziunile micului partid, nu­mit de Băsescu „soluţia imo­rală”, PC-ul, Guvernul Boc a acceptat să îşi sacrifice voturile, în special pe ale PDL, pentru ca Ro­mânia să fie reformată şi pentru ca România să nu se pră­buşească într-un haos economic şi financiar, către care deficitul bugetar al guvernelor de până în 2008 o direcţionau fără milă. Momentul demisiei subsecre­tarului de stat Raed Arafat a declanşat câteva proteste de susţinere, exploatate şi în­cu­rajate de USL şi incitate de „an­tenele“ lui Voiculescu. Aşa s-a ajuns la proteste prelungite, în care se cereau demisiile pre­şe­dintelui Băsescu şi ale Cabine­tului Boc, dar şi la lupte de stra­dă şi haos, toate or­chestrate după manualele de ma­nipulare, de către USL şi Dan Voiculescu. În faţa tuturor acestor presiuni, Guvernul şi-a depus mandatul, cu credinţa fermă a fiecărui membru al Guvernului, precum şi a lui Emil Boc, că s-au luat de­ciziile cele mai bune pentru Ro­mânia. Ce va urma, vom ve­dea, dar nimic nu poate să acre­diteze ideea că Boc a făcut loc unui Guvern USL sau alegerilor anticipate, atât de des invocate de USL. La alegeri anticipate se poate ajunge, doar dacă noul pre­mier nominalizat de preşe­din­tele Traian Băsescu şi cabi­netul său vor fi respinşi de Par­lament de două ori con­secutiv. Doar în aceste condiţii, dar nu­mai după un interval de 60 de zile, Parlamentul poate fi dizol­vat. Va rămâne de văzut dacă par­lamentarii vor accepta să ple­ce acasă, doar de dragul lui Pon­ta şi Antonescu, de vreme ce par­lamentarii USL nu au avut tra­gere de inimă să demisioneze în bloc sau măcar să intre în gre­vă, pentru că se temeau că îşi vor pierde privilegiile. De aici înain­te, PDL poate pregăti ale­gerile lo­cale, pe care, dacă le vor câş­tiga, vor destabiliza „unita­tea” USL.