Anul Caragiale (II)

Ca şi în cazul lui Shakespeare, orice nouă punere în scenă (ecranizare) a pieselor lui Caragiale este percepută ca un eveniment artistic major. Şi e normal să fie aşa, din foarte multe şi diverse motive.

În primul rând, fiindcă este vorba de doi titani, de doi clasici ai drama­tur­giei uni­versale, faţă de opera cărora interesul pu­blicu­lui a rămas, de-a lungul timpului, intact. Vorbeam, acum o săptă­mâ­nă, despre actualitatea axio­matică a clasicilor. O realitate ce ar tre­bui percepută în toată pro­funzimea ei şi nu înţeleasă mecanic, aşa cum se în­tâmplă, din păcate, cu unii regizori. Acum aproape 40 de ani, la Teatrul Naţional din Craiova, venise, într-un fel de schimb de experienţă, dacă-mi amintesc bine, un regizor italian, Paolo Magelli, despre care circulau tot felul de legende nostime. Legende care, foarte tineri fiind, ne în­flăcărau imaginaţia. Auzisem, de pildă, că amintitul regizor pusese în scenă, într-o vizi­une... modernă, opera „Aida” de Verdi. Un student italian, cu care, la acea vreme, pur­tam corespondenţă, avea să-mi mărturisească mai târziu că modernitatea viziunii ma­gelliene asupra operei „Aida” se reducea la un aspect exclusiv vestimentar: perso­najele purtau blugi şi mini­jup. La Naţionalul craiovean, Paolo Magelli a pus în scenă „Mandragora” („Mătrăguna”), o piesă cu tentă satirică ( în opinia mea, obscură) a lui Niccolo Machiavelli, unde sfor­ţările „moderniste” ale re­gizorului s-au concretizat într-o succesiune de trivia­lităţi, care, mai degrabă, i- au diluat mesajul de denunţare a moravurilor unei societăţi co­rupte şi în descompunere, avut în vedere de autor. De atunci, am rămas cu o neîncredere quasi- princi­pială în tentativele de actua­lizare a clasicilor (profund pleonastice, altminteri), prin modernizări forţate şi factice. Revenind la I.L.Caragiale, trebuie să remarcăm că el se află în grupul, cum să zic, select de clasici, care au făcut obiectul celor mai numeroase tentative de revizuire prin modernizare forţată. Nu am, fireşte, cum să mă raportez la premierele absolute ale „Nopţii furtunoase” şi „Scri­sorii pierdute”, în care jucau actori legendari, precum Cons­tantin Nottara, Aristizza Ro­manescu sau Iancu Bre­zea­nu, dar sunt convins că ele purtau vizibil amprenta intenţiei şi voinţei auctoriale. Din păcate, acest reper s-a pierdut, publicul contem­po­ran fiind „captivul” integralei Caragiale realizate de Sică Alexandrescu, la care, de re­gulă,  este raportată orice nouă punere în scenă a pie­selor marelui dramaturg şi care este considerată clasică de toată lumea teatrului şi ci­ne­matografiei autohtone. De aici, de la integrala lui Sică Ale­xandrescu (în care au făcut roluri memorabile ac­tori precum Grigore Vasiliu Bir­lic, Alexandru Giugaru, Niki Athanasiu, Ion Finteş­tea­nu, Radu Beligan sau Mar­cel Anghelescu), s-au des­prins două direcţii regi­zorale. Una care, mergând în spiritul textului caragialean, a încercat să-l aprofundeze şi să-l epuizeze de conotaţii, cea­laltă mulţumindu-se cu „şarje” de  un gust dubios, fără nicio legătură cu esenţa adevărată e spiritului cara­gia­lean. Din prima, după pă­rerea mea, fac parte ver­siunile regizorale realizate de Liviu Ciulei, la Teatrul Bu­landra, şi, dacă memoria nu mă înşeală, de Grigore Gonţa, la Naţional. Cele două ver­siu­ni au fost reprezentate si­multan, la concurenţă, cum s-ar spune, iar Dem Rădu­lescu juca în ambele distri­bu­ţii, la un teatru pe Caţa­vencu, la celălat, pe Farfuridi. Vremuri de mare emulaţie ac­tori­cească! În cea de-a doua categorie, intră, spre marea mea dezamăgire, şi încercă­rile unui mare regizor, Lucian Pintilie, de a propune nişte vi­ziuni  proprii ale teatrului lui I.L.Caragiale, care exced în adân­cirea nejustificată a la­turii vulgare a personajelor, adesea până dincolo de limita ad­misă a lubricităţii. Numai că personajele comediilor lui Caragiale sunt oricum vreţi, mai puţin vulgare. Or, tocmai această nuanţă pare să le fi scăpat noilor generaţii de her­meneuţi şi de regizori. Des­pre asta, însă, cu alt prilej.