Dezertorii

Zeci de mii de români se zbat să trăiască având salarii mici, iar alţii având salarii ceva mai mari, dar pentru care sunt nevoiţi să aibă mai multe locuri de muncă. Alte mii şi mii de oameni din sectorul bugetar înfruntă vicisitudinile create de măsurile de combatere a deficitului bugetar, traduse în reducerea salariilor cu 25 la sută. În tot acest timp, puţin peste o sută de indivizi, tot bugetari şi ei, dar aleşi ai neamului, numiţi parlamentari de opoziţie, beneficiază de sume imense, pentru care nu vor să lucreze, deoarece, spun ei, protestează.

Salariu şi indemnizaţie, sume forfetare, decon­tare deplasări şi cazare, de toate acestea beneficiază cei care sunt aleşi de populaţie pen­tru a o reprezenta în forul legis­lativ suprem al republicii, adică Par­lamentul României. Au fost aleşi pe colegii uninominale, re­pre­zentând partidele politice tre­cute de pragul electoral. În Par­lament, aleşii s-au împărţit în comisii parlamentare, grupuri po­litice şi în celebrele tabere nu­mite generic Putere şi Opoziţie. Pentru cei care care au uitat, Pu­terea, adică majoritatea parla­mentară este formată din PDL, UDMR, UNPR şi Grupul Mino­rităţilor Naţionale din Camera Deputaţilor, în timp ce Opoziţia este formată din PSD, PNL şi PC. Pentru că Opoziţia ţine morţiş la o luptă surdă pentru putere şi vrea alegeri anticipate, demisii la nivel înalt şi scandal în stradă, reprezentanţii acesteia au găsit o nouă formă de „luptă”: chiulan­geala. Au văzut că nu aveau cum să demisioneze, pentru că, citân­du-l pe senatorul liberal Mircea Diaconu, „cădeau de fra­ieri”, atunci au decis să nu mai participe la lucrările celor două ca­mere ale Parlamentului, Se­natul şi Camera Deputaţilor. Ce nu au putut să decidă, pen­tru că nu prea îi lăsa inima să o facă, este renunţarea şi la privilegiile funcţiei de parlamentar, nu numai la obligaţia de a veni la ser­viciu. Dacă noi, poporul, pu­tem să ne pierdem locul de mun­că sau putem să murim de foame, în cazul în care ne su­părăm, ca măgarul pe sat, şi nu mai mergem la serviciu, ei, aleşii noştri, pot face asta, deoarece, spun ei, o fac pentru patrie, o fac în interesul României şi pentru că nu îl mai vor preşedinte pe Băsescu şi premier pe Boc. Din câte ştiu eu şi din câte ştiu cam toţi oamenii obişnuiţi, primul ministru este nominalizat de o majoritate, votat de acea ma­joritate şi susţinut de ea, adică e mai puţin important dacă opoziţia îl vrea sau nu, dacă opoziţiei îi plac ochii premierului sau nu. În cazul preşedintelui republicii, situaţia e şi mai simplă: Parlamentul nu are nicio treabă cu un preşedinte ales de popor, şi asta poate doar în ţări precum Republica Moldova, în care parlamentarii pot decide cine trebuie să fie preşedinte şi cine nu. Şi atunci ne punem două întrebări: 1. Ce ne in­te­resează pe noi frustrările politice ale parlamentarilor PNL şi PSD şi 2. De ce trebuie să-i plătim regeşte pe aceşti indivizi, dacă ei nu au nici măcar elementarul bun simţ de a veni la serviciu. În armată, cei care fug de la datorie se numesc dezertori, iar dezer­ta­rea este o infracţiune aspru pe­dep­­sită de orice tribunal militar din lume. De ce ar trebui să îi nu­mim şi pe aceşti inşi, ajunşi întâm­plător şi temporar parla­mentari, dezertori? E simplu. Potrivit DEX-ului, „dezertor” înseamnă, pe lângă sensul de bază, „militar care dezertează”, şi „cel care părăseşte în mod laş o misiune, un loc”. Aceşti oa­me­ni au fost aleşi, deci au primit o misiune şi sunt plătiţi să vină într-un loc numit serviciu, unde să îşi facă datoria faţă de ţară şi faţă de cei care i-au ales. L-am auzit, de exem­plu, pe deputatul PNL Mihai Voi­cu, spunând că deciziile aces­tea sunt politice şi nu e obligat să răspundă pentru ele. Părerea mea este că trebuie să răspundă şi că, dacă vor să dezerteze, gândind că vor rămâne ne­pe­depsiţi pentru asta, să aibă bunul şimţ ele­mentar şi firesc de a aduce liste de sem­nături de la alegătorii lor din colegiile uni­nominale pe care le reprezintă, în care oamenii să specifice clar faptul că le permit să chiulească pe banii lor. Sau mai au şi altă soluţie inteli­gentă: să meargă frumos la se­cretariatul came­relor parlamen­tare din care fac parte şi să dea o declaraţie că renunţă, pe pe­rioada boico­tului, la toate drepturile băneşti cuvenite. Poa­te că aşa, cu aceşti bani, s-ar putea face altceva mai fo­lo­sitor, decât să se plă­tească nemunca. Mai mult, cei care beneficiază de cazare, să fie daţi afară din camerele de hotel. Şi pot protesta în con­tinuare!