Democraţia, mai presus de politică

Confundăm adeseori democraţia, această doctrină pentru care zeci şi zeci de generaţii s-au luptat cu rigorile de tot felul ale regimurilor dictatoriale din întreaga lume şi la care visează şi azi popoare precum cel nord-coreean, de exemplu, cu arena politică, mai precis cu limitele jocului periculos şi fascinant, practicat în această arenă. Pentru a beneficia concomitent de democraţie, dar şi de politică, trebuie să ştim însă că democraţia este mai presus de politică.

Au fost treisprezece zile de foc în pieţele publice ale marilor oraşe româ­neşti, cărora li se mai pot adău­ga şi alte zile de proteste. Ro­mâ­nii au ieşit, manipulaţi sau nu, cu­nos­cători sau nu ai fenome­nu­lui po­litic, să ceară diverse drep­turi sau să solicite schim­barea clasei po­litice. Este foarte interesant de ur­mărit cum au evo­luat aceste pro­teste, ce au ce­rut oamenii, ce au fost învăţaţi să ceară, cine i-a direcţionat şi spre ce, precum şi ce pot face aceşti oameni prin pro­testele lor şi ce nu pot face. Adi­că partea ce trebuie cu ade­vărat urmărită în tot acest serial incendiar este împletirea politicii cu democraţia şi interacţiunea dintre popor şi reprezentanţii acestuia. Să por­nim de la de­finiţia simplă, pre­scur­tată, a cu­vântului „demo­craţie”: „formă de organizare şi de conducere a unei societăţi, în ca­re poporul îşi exer­cită (direct sau indirect) puterea”. În cazul nos­tru, ca şi în cazul oricărei ţări eu­ropene ci­vilizate, puterea se exer­cită in­direct, adică prin re­prezentanţi aleşi prin vot direct, universal. Pre­şedintele este ales în acest fel, primarii, consilierii locali şi ju­deţeni şi parlamen­tarii. Dacă în cazul preşedintelui re­publicii şi al primarilor nu este nevoie de prea multe explicaţii, în cazul con­silierilor şi al parlamenta­rilor, sunt multe de spus. Con­silierii se aleg pe liste de partid, iar ponderea lor în fo­rurile locale sau judeţene este ex­presia direc­tă a simpatiei po­litice a alegăto­rilor prezenţi la urne. Dacă ale­gă­torii simpati­zea­ză un partid sau altul, votul lor se atribuie unei liste sau alteia de partid. Du­pă număra­rea voturilor se ţine cont de nu­mărul maxim de ale­şi locali, pro­porţional cu po­pu­laţia unei co­mune, oraş, mu­nicipiu sau ju­deţ, iar man­datele se atribuie în funcţie de numă­rul de voturi primit de fiecare listă politică. Asta înseamnă că forurile locale şi judeţene sunt organisme emi­namente politice, iar acestea îşi împart majoritatea şi iau decizii după interesele po­litice, ce ar trebui să fie expresia intereselor sus­ţinătorilor for­ma­ţiunii poli­tice respective. În cazul parla­men­tarilor, situaţia stă cu totul altfel! Sau cel puţin aşa ar trebui să stea, după ce în 2008, s-au ales, pentru prima oară în isto­rie, parlamentarii pe colegii uni­nominale, adică uninominal. Teoretic, fiecare candidat pentru un post de senator sau deputat este ales pentru ceea ce repre­zintă el ca om şi ca notorietate, experienţă şi credibilitate per­sonală, chiar dacă el reprezintă un partid politic, asta în cazul în care nu candidează indepen­dent. Faptul că partidul îl pune pe listă înseamnă că investeşte în el maximă încredere, iar între candidat şi partid intervine o simbioză perfectă. Dacă res­pectivul candidat devine parla­mentar, el va trebui să îmbine interesele partidului care l-a pro­pulsat în Parlament cu in­teresele celor care l-au ales uninominal, în colegiul în care a candidat. Ca exemplu, vom în­tâlni, în practica electorală, oa­meni care simpatizează cu un par­tid, dar pot alege candidatul altui partid, doar pentru că acela le inspiră încredere, peste ima­gi­nea partidului. Mergând pe această idee, putem să intuim mo­tivele care îi determină pe unii parlamentari să migreze sau să formeze grupuri parla­men­tare independente, într-un Par­­lament în care migraţia poli­tică nu se sancţionează la fel ca şi migraţia politică, fatală de alt­fel, în consiliile locale sau ju­de­ţene. Pe de altă parte, ar trebui să înţelegem faptul că demo­cra­ţia nu ne permite cam tot ceea ce credem noi că ar fi permisibil. Po­porul este condus prin repre­zentanţi, pe care trebuie să şi-i aleagă, dar pe care nu trebuie să îi dea jos prin tentative de lo­vitură de stat. Iar ceea ce vedem azi în România, adică direc­ţio­nări dictate de politicieni oa­menilor veniţi să protesteze, este o imagine şi o situaţie permisă cel mult în campaniile electorale, nu nea­părat în anii electorali. De­mo­craţia nu înseamnă, aşa­dar, po­litică, ci mult mai mult decât atât. Politica poate fi doar o con­secinţă!