Anul Caragiale

Luaţi, vorba aceea, cu de-ale vieţii, cu ecourile obosite ale recentei vacanţe sau cu problemele, adesea insolvabile, ale traiului cotidian, aproape nici nu am realizat că am intrat în „Anul Caragiale”.

Peste numai două-trei zile, mai exact în noap­tea de 29 spre 30 ianuarie, se vor împlini 160 de ani de la venirea pe lu­me a lui I.L.Caragiale, iar peste doar câteva lui, la 9 iunie, vom comemora 100 de ani de la trecerea sa în eter­nitate. Sunt tot atâtea  bune prilejuri pentru noi toţi – în­datorata sa posteritate – de a ne apleca mai atent, mai pro­fund, eliberaţi de tot felul de judecăţi grăbite, de pon­cife, asupra operei acestui om ab­solut genial, unul din cei mai mari dramaturgi ai lumii. Spun asta, nu numai fiindcă el tinde să fie ju­decat, de la o vreme, într-o gamă minoră, vi­zibil ten­den­ţioasă, ci şi pen­tru că o astfel de atitudine este, din nefericire, justificată de unii printr-o sentinţă dată, cân­dva, de E.Lovinescu, sen­tinţă conform căreia, peste nici cincizeci de ani, opera lui, „săpată”, chipurile, într-un material „prea puţin trai­nic”, va deveni caducă, iar eventualii ei cititori vor fi ne­voiţi să apeleze la dicţionar pentru a o înţelege. O opinie oarecum asemănătoare avu­sese marele critic de la „Sbu­rătorul” şi despre Emi­nescu. Dacă nu am avea un respect  profund faţă de gus­tul estetic deosebit, aproape infailibil, al lui Lovinescu (un critic căruia literatura română dintre cele două răz­boaie mondiale îi datorează imens), poate că am zice şi noi, îngăduitor, precum Efi­miţa, consoarta lui conu’ Leonida, „ei, bobocule, apăi cum le ştii dumneata pe toate, mai  rar cineva!”. Pen­tru că, iată, de la aceste ju­decăţi anticipative lovines­ciene au trecut nu cincizeci de ani, ci aproximativ o sută. A ieşit Caragiale din actualitate? Dimpotrivă, la fel ca Eminescu, Caragiale este mai actual ca oricând, iar pentru asta nu cred că mai e necesar să aduc ar­gumente. Şi apoi, problema actualităţii lui este aproape secundară. Un clasic, un mare scriitor, transgresează epocile, fiind, prin urmare, etern actual. Tristeţea vine din aceea că mai toată lumea raportează fenomenul actualităţii lui Caragiale exclusiv la surpriza, la ulu­iala cu care descoperă în­carnări ale tipologiilor sale în realitatea acestor timpuri. Ceea ce mi se pare nu numai banal, ci şi de-a dreptul tri­vial. Asemenea observaţii le poate face până şi cel din urmă profan, căruia i se pare că literatura este un fel de alba-neagra , în care ci­ne­va, obligatoriu, trişează. Ac­tualitatea unui mare scriitor se păstrează în stra­tu­rile adânci ale operei sale, acolo unde se intersec­tează conglomeratul de ob­ser­vaţii morale, carac­tero­logice, cu ilu­minările venind dinspre zonele în­zestrării  sale intui­tive, dând astfel rezistenţă, subs­tanţă şi particularitate scriiturii. În plus, nu trebuie să fie tre­cute cu vederea şi alte merite ale scriitorului, în spe­­cial cele legate de re­vo­­lu­ţionarea limbajului ar­tis­tic sau de inovaţiile adu­­se di­ver­selor specii lite­rare. Ca­ragiale, de pildă, căci despre el vorbim, a ino­vat  sub­s­tan­ţial  toate struc­turile co­me­diei clasice – structura dra­matică, struc­tura tipo­logică, formula co­mică – până acolo încât nu puţini comentatori îl con­sideră părintele teatru­lui mo­dern. Celebrul Eugen Io­nesco mărturisea adesea că substanţa teatrului său vine din opera lui Caragiale, maes­­trul său nedezminţit. La rândul lui, G. Călinescu com­para comicul din teatrul lui Caragiale cu lirismul emi­nescian, prin plasarea aces­tuia în zona inefa­bi­lului, adăugând că se relevă la nivelul expresiei şi că re­zul­tă „din îmbinarea mijloa­celor”. Dar asupra mărcilor ope­­rei caragialene, asupra  a tot ceea ce a însemnat ge­nialul scriitor în cultura şi literatura română, vom re­veni. Cu atât mai mult cu cât acest an stă sub sem­nul spectaculoasei sale per­so­nalităţi. Şi, evident, cu sper­anţa că, astfel, ne vom putea despărţi de balastul unui trecut colectiv încărcat cu tot felul de mizerii, cu­nos­cându-ne mai bine, apoi râzând sănătos  şi eliberator alături de el.