|
 Întâmplător sau nu, secţia de psihiatrie a Spitalului Judeţean Mehedinţi a fost amplasată în aceeaşi strâmtorată curte cu pavilionul celor tuberculoşi, despărţită de un zid înalt, sfârşit în partea superioară cu sârmă ghimpată, după care se află puşcăria din oraşul dunărean. Un mediu cum nu se poate mai nefavorabil pentru bolnavii internaţi aici, pe Serpentina Roşiori Nr.1 din Drobeta Turnu Severin. Prima impresie e cutremurătoare....
Nu departe de intrarea în aşezământul spitalicesc, lângă un butic, un bărbat în toată firea se izbea fără menajamente cu capul de gardul unei gospodării lăsând câteva pete roşii, furios din cauza sângelui pornit de sub tâmplă. Era un ceas de zi plină, natura se pregătea să improvizeze o nouă ploaie, puţinii trecători zâmbeau şi îşi vedeau mai departe de drumul lor. Doar omul în halat ce-şi ieşise din minţi îşi continua grotescul spectacol. ,,A scăpat, probabil, iar în vie - zice o femeie durdulie, scundă, cu tenul arămiu, care se apropie de bărbatul ce scapă din gură vrute şi nevrute şi pe care, se pare, că îl cunoaşte - şi a băut fiind sub tratament...”
Legea îi ocroteşte
Ni se spune că secţia e plină ochi şi că paturile sunt ocupate până la ultimul, la bărbaţi şi la femei, deopotrivă. Majoritatea recidivişti, majoritatea bărbaţi veniţi aici, pentru a doua, a treia şi chiar a treisprezecea oară. Pătimaşi ai alcoolului, ai inconştienţei şi vinovăţiei faţă de ei înşişi, faţă de familie şi faţă de societate. „Cam după a opta internare..... afirmă doctoriţa Lungu, tratamentul nu-şi mai face efectul şi pacienţii noştri nu sunt decât beneficiarii unui privilegiu pe care nu-l merită. Consumă inutil concedii medicale şi cheltuiesc alocaţii. Toacă bani. Ocupă paturi în care ar putea să stea bolnavi adevăraţi...” Este ciudat că legea îi ocroteşte, că nu există procedee mai drastice de depistare şi internare, că nu stă scrisă nicio regulă care să-i oblige să accepte tratamentul din prima clipă, atunci când nouă şanse din zece mizează pe recuperarea lor socială. Internările repetate îi încurajează, oarecum, pe nişte oameni bolnavi şi infractori în acelaşi timp, care ştiu că orice ar face, găsesc până la urmă, aici un pat. O mâncare caldă şi un tratament.... În alte ţări, ni se spune, atitudinea faţă de etilicii cronici, cum sunt numiţi pacienţii în limbajul medicinei, este mult mai necruţătoare şi mult mai aproape de adevăr. Merge chiar până la privarea de libertate. La noi, pacienţii întărâtaţi de alcool sunt trataţi cu multă delicateţe şi multe medicamente, costisitoare.... Asta nu are însă acoperire până la capăt, fiind vorba de nişte oameni care îşi fac rău în mod deliberat, de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni. Un fel de soldaţi ai vieţii lăsaţi la vatră, suferind, înainte de toate, de lipsă de voinţă....
Fiecare cu bravura lui
Cel cu care discutăm a lucrat în sala turbinelor de la hidrocentrala Porţile de Fier II. Are doar 40 de ani şi, pe când nu bea, era un meseriaş lăudat de ceilalţi. De aproape zece ani Toni - cum îi zic cunoscuţii - de loc din Vrata, un sat de pe malul Dunării, este o umbră a tânărului chipeş şi vânjos de ieri care făcuse armata la Garda Naţională. Nevasta şi cei doi copii l-au părăsit demult. Mâinile lui tremură ca nişte trestii din bălţile Vratei bătute de vânt şi nu mai sunt bune de nimic. Noroc cu primăria din comună care îi dă un ajutor social.....
- Cum ai ajuns aici?
- M-am îmbătat şi am deranjat vecinii. Nu era prima dată. Poliţiştii m-au găsit acasă, beat. Băusem câteva zile la rând. Ţuică, întâi de toate....
Fără să-l întreb, spune că zilnic goleşte un litru de rachiu. Întărind: ,,Uneori nici nu mai ştiu cât...”
Este pentru prima oară la dezalcoolizare. După fizionomie, pare prea bătrân pentru vârsta lui. Din cauza beţiei l-a lăsat soţia, care, după cum afirmă, începuse să umble prin paturi străine. Cum se zice, şi-a luat femeia lumea în cap. Îl întrebăm cum a ajuns unde a ajuns şi nu răspunde nimic. Nu crede că este vinovat faţă de nimeni, vorbeşte senin şi coerent. Abia când ajunge cu vorba la fosta soţie se întunecă la faţă şi îşi lipeşte privirea de pâmânt…. Ca un regret pentru drumul pe care a apucat. Mormăie abia perceptibil: „E încă frumoasă săraca...” ,,De ce săraca?”- ne mirăm. Niciun răspuns. Doar două mâini care se frământă, care se frâng....
Îmbolnăviţi pentru dezalcoolizare
Am cunoscut oameni care au fost aici a zecea şi chiar a douăzecea oară. Unii foarte apreciaţi cândva în profesie, bărbaţi dintr-o bucată pe care alcoolul i-a subjugat şi răvăşit. I-a îmbolnăvit pentru…. dezalcoolizare, într-o primă etapă. Apoi „i-a îmbolnăvit pentru alte secţii ale spitalelor din Mehedinţi - afirmă distinsul medic severinean Cristian Jianu. Le-a atacat inima şi ficatul, căci „etilismul”, cum spune doctoriţa Mirela Pătraşcu, şeful Secţiei de interne din cadrul Spitalului Judeţean, face ravagii somatice îngrozitoare....” În curtea interioară afli ştirile, fiecare povestindu-şi bravurile. Un tânăr aflat la prima internare spune că a băut opt sticle de bere, doi litri de vin şi jumătate de coniac pe zi, dimineaţa la prânz şi seara, de luni şi până duminică.... Un altul se legitimează cu o sticlă mare de votcă băută până la nouă dimineaţa.... Un fost ceferist bate toate recordurile: două decenii de când apelează la.... dezalcoolizare. E conştient că nu mai are nicio portiţă de salvare....
Pofta vine… mâncând
Cura urmăreşte crearea unei sile pentru băutură, constând din administrarea unor pastile de ANTALCOOL, ingerate cu cantităţi din ce în ce mai mici din alcoolul preferat. Scris pe hârtie, tratamentul pare foarte simplu, dar, în realitate, adică între pereţii afumaţi ai salonului de spital, lucrurile se complică. Cel puţin în prima fază, bolnavul suferă. Medicii de aici se chinuie, o dată cu el, să-i însănătoşească, să-l depărteze de viciu. Cum ies însă la viaţa de toate zilele, mulţi dintre pacienţi se reîntorc, de regulă, în cârciurnă şi o iau de la capăt. Inconştient sau numai slab, negăsind puterea să rezolve altfel o situaţie mai dificilă decât prin băutură. Căci pentru oamenii de aici, ţuica reprezintă întotdeauna un argument de scuză...
Propaganda împotriva alcoolului
Problema numărul unu ar fi, după opinia cadrelor medicale cu care am stat de vorbă, nu atât recuperarea etilicilor cronici, al căror organism este şubrezit nu numai de alcool, ci de o grămadă de alte afecţiuni şi a căror contribuţie socială este de mult subţiată, cât depistarea precoce a proaspeţilor băutori, ferirea tineretului de această periculoasă capcană a coniacului sau votcii, înfăţişind tuturor marile nenorociri cu care se însoţeşte alcoolul. Munca de depistare ar trebui intensificată şi dirijată pe canale mai sigure. Propaganda împotriva alcoolului ar trebui întărită, educaţia în şcoli ar trebui diversificată, adolescenţii să ştie că alcoolul consumat peste măsură reprezintă unul din cele mai primejdioase vicii ale omului. Sinistra ispită care conduce la nefericire şi la faliment.....
Medicamentul numit...voinţă
Evident, unii dintre pacienţi se leapădă de băutură, alţii însă rămân prizonierii ei. ‘Nea Costică T. şofer de profesie, a evadat de mult din lunga noapte. Are 67 de ani, dar recunoaşte numai 60, nepunând la socoteală anii pe care i-a irosit cu băutura. Acum, când este apreciat de toată lumea, regretă cât a pierdut în viaţă din cauza paharului. „Dacă m-aş fi lăsat de băutură înainte de armată, aş fi ajuns mai departe în meserie şi la o pensie mai bună. Prima nevastă m-a părăsit. A stat un an - doi, apoi şi-a văzut de treabă, lucra la gospodăria P.C.R.. Nu că nu ne-am înţeles, dar muierea n-a mai rezistat. Toată ziua umblam pe două cărări şi nu se mai înţelegea nimeni cu mine...” Îl întrebăm cum a fost când s-a lăsat, cât a fost de greu. „Trei luni, îşi reaminteşte, am crezut că înnebunesc. Număram paşii până la poartă ca să mă duc la cârciumă, mă întorceam din drum şi iarăşi mă duceam la poartă. Erau douăzeci şi şapte de paşi.... Atunci, mi-am făcut o socoteală simplă şi mi-am zis că dacă intru măcar o dată în birt, sunt pierdut. N-am mai intrat. De douăzeci şi trei de ani n-am mai pus o picătură de alcool în gură, mi-am refăcut liniştea şi îmi place să cred că am redevenit om. Mi-am închegat viaţa datorită unui medicament care nu se găseşte în farmacii: voinţa. Târziu… regretele dor. Într-un târziu, am părăsit incinta de pe Serpentina Roşiori 1”.
„Beţia m-a dus la ştreang. Copiii mei, să nu faceţi ca mine...!”
Am trecut prin curtea cu actori ai aceluiaşi coşmar. Ne-am oprit o clipă spre a auzi „de la un vechi client al iadului” - cum se recomandă singur - povestea lui Sandu, care a fost cândva internat aici după ce a vândut tot din casă pentru votcă şi după ce a dormit, o jumătate de an, pe duşumeaua goală, învelit cu ziare. „Şantieristul” s-a spânzurat lăsând în urma sa o familie dezorganizată şi câteva rânduri „beţia m-a dus la ştreang. Copiii mei, să nu faceţi ca mine...!” Am ieşit copleşit de gânduri şi de compasiune pe poartă. Lăsând în urma noastră un crâmpei de iad, un spaţiu al nefericirii şi descurajării, în interiorul căruia pacienţii îşi dispută uneori chiar şi vata cu care s-a şters locul unei infecţii. Şi-o dispută pentru că uneori, ea mai conţine un dram de alcool…. Poate ar fi fost mai bine, gândim acum, să nu fi ajuns niciodată în incinta de pe Serpentina Roşiori 1. Poate.....
Alcoolici de bunăvoie
Medicul primar Ana Lungu spune că într-un an, în secţia unde lucrează, sunt internate în medie circa 600-700 de persoane care au probleme din cauza consumului de alcool. „Nu există zi în care cel puţin o persoană să nu ajungă la urgenţă, în stare gravă din acelaşi motiv... Puţini rămân internaţi, cei mai mulţi pleacă acasă, renunţă la tratamentul indicat şi îşi continuă drumul perzaniei în noaptea fără dimineaţă”, a mai precizat doctoriţa. În pavilionul încălzit, ca pe vremuri, raţional, în ale cărui saloane sunt internaţi la grămadă bolnavi cu afecţiuni psihice, alcoolicii cronici ori consumatorii de droguri, întâlnim chipuri congestionate, scofâlcite, cu riduri brăzdate până la os… Nasuri roşii şi inflamate....Ochi injectaţi şi absenţi, privindu-ne parcă de pe altă lume....Oameni cu patruzeci de ani în buletine şi şaizeci de ani pe feţe.... Figuri obosite, resemnate, înfrânte. Mâini care tremură şi picioare care se bâţâie. Vorbe mânioase: ,,Lăsaţi-mă dracului să plec, de unde a-ţi scos-o că sunt beţiv!“. Vorbe blânde, şoptite, complice, n-aveţi un kil de sirop, măcar o jumătate, hai, fie şi o litră.”
Dorul nebun de pe gât
Femeia cu care vorbeam dorea să dea o fugă până la ... buticul din faţa puşcăriei. Nu avea 30 de ani. A părăsit-o soţul şi avea un copil. Provenea dintr-o familie destrămată, cu un tată alcoolic, ce a sfârşit beat, sub roţile unei maşini. Nu se jena să spună că pe unde a lucrat, a fost mereu dată afară. „După fiecare leafă, lipseam două-trei zile, bătând şi măsurând cârciumile” - afirma ea cu seninătate. De băut, a băut de toate şi cu oricine, de la ţuică până la spirt alb. Imediat după ce lua banii, bea pentru că o ardea la coşul pieptului şi ducea, cum zice „un dor nebun pe gât”. În zilele următoare, încerca să-şi stingă focul şi să se dreagă, ţinând-o lanţ, sticlă după sticlă, cinzeacă după cinzeacă .... A fost condamnată pentru beţie şi acostare de persoane. Realizează că alcoolul i-a adus numai nenorocire şi se jură că nu se mai întoarce pe Serpentina Roşiori 1. Speră să găsească tăria să se lase şi să trăiască civilizat, purtând în suflet nostalgia unei verişoare care era de câţiva ani în Spania, la muncă în agricultură. Spera, pentru a câta oară?
|
