|
 Coborâm pe valea Coşuştei printre cele două şiruri de dealuri tocite de care satele se agaţă ca nişte cuiburi de rândunici sub streşinile caselor. Râul şerpuieşte domol în vadul lui, când mai larg, când mai îngust, ocolind, câteva foste branişti de fagete pentru a scăpa într-un zăvoi de anini şi puţine sălcii de unde zăreşti uşor pe culme o sumă de conace. În zorii zilei de sfârşit de octombrie, aerul e încă transparent şi aşezările din depărtare par foarte aproape încât crezi că n-ai da până la ele decât o fugă bună. Poteca se strecoară greoi, mereu pe lângă apă, lipindu-se bine de coaste, unde nu zăreşti decât urma piciorului omenesc, a copitelor dobitoacelor şi a unor sălbăticiuni ce încă nu lipsesc din partea locului. Înaintăm spre tainica linişte a zăvoiului, pe după grumaji de muncele, pe sub poală de codru crescut pe stârminişuri şi, într-un târziu, aşteptăm răsplata forţărilor: păşim, dinspre apus, în hotarul Ilovăţului, localitatea înconjurată în decursul istoriei sale de o aură legendară atât de densă, dar şi misterioasă.
Aşezarea în care poţi intra venind dinspre miazăzi, prin Crăguieşti, pe un drum sinuoas ce te poartă până în vârful dealului Berindei şi de aici până la locul numit ,,Cuţui”, unde îţi tragi oleacă răsuflarea, spre a admira culmea Tămaşului şi, mai ales, masivul păduros în desişul căruia ai senzaţia că te afli într-o noapte veşnică. După o scurtă cotitură, drumul se angajează neted şi dintr-o dată pare să se înfunde într-un fel de piaţă, mai mult lungă decât lată, străjuită de unele clădiri vechi, dar curate şi cu o frumoasă arhitectură, aşezate demult – când nu se ştia de planuri de sistematizare – într-o perfectă simetrie faţă de fântâna din mijlocul micului perimetru. Ilovăţ ar însemna în slavonă ,,izvoare de apă”, nu puţine din partea locului, a căror puritate a fost parcă transferată şi în sufletele oamenilor pe ale căror chipuri uscate e întipărită o răbdare sfântă. Dacă te dai în vorbă cu ei, duşi pe gânduri, cu privirea parcă pierdută în trecutul neamului lor, îţi răspund scurt şi silnic...
 Vremuri şi oameni
Azi, Ilovăţul nu-ţi mai oferă priveliştea de odinioară de care, cu mândrie, localnicii nu uită să-ţi amintească. ,,Zăvoiul de o rară frumuseţe – spune profesorul Nicolae Prundeanu – a fost defrişat lăsând locul goliciunii de acum preferate din «raţiuni economice». Pentru acest zăvoi, proprietarul Rix de Glucneck s-a judecat cu locuitorii satului timp de 30 de ani până la cumpărarea moşiei, în 1909, de dl. Enache Ioanid, pentru fiul său Tilică, care, stabilindu-şi definitiv reşedinţa la Ilovăţ, a căzut la înţelegere cu sătenii lăsându-le terenul în dispută, în afară de o mică suprafaţă“. Ilovicenii au venit aici de aiurea şi au rămas pentru totdeauna pentru că cei ce au stăpânit în timp moşia au fost oameni cu un deosebit spirit gospodăresc şi respect pentru munca altora, dar şi de o rară bunătate. Localnicii spun că boierul Filişeanu, când a venit la Ilovăţ, a purces întâi la defrişarea întinselor mărăcinişuri ce se aflau în mănoasa luncă, între conac şi moara pe apă. Tot el este acela care a înălţat casa boierească din zid de piatră prevăzută cu multe camere. La subsolul ei – atunci, ca şi acum – este o pivniţă mai mult lungă, relativ adâncă, ce are în partea de răsărit o nişe cu o uşă de fier, foarte bine mascată şi încuiată tot timpul. De aici începe un tunel îngust, nu prea înalt, lung de mai bine de 100 de metri, care răspunde între nişte nuci bătrâni şi deşi. Era locul de retragere la adăpost al locuitorilor în vreme de restrişte. În mai multe rânduri ,,vizat“ după 1950 de căutătorii de comori. Conacul a fost amplasat în mijlocul unui teren de circa şase hectare – împrejmuit de stobori de stejar, laţi de o palmă şi înalţi de aproape doi metri – unde se mai aflau grajduri, pătule, magazii şi alte anexe gospodăreşti. Casa boierească a fost reparată de dl. Tilică Ioanid – fost deputat de Mehedinţi şi ministru – şi se află şi azi în bună stare în mijlocul unui parc înfiinţat de acelaşi generos proprietar. Despre primul stăpân al moşiei, un anume Brădescu, se ştiu puţine lucruri. El a vândut moşia lui Nicolae Glogoveanu, care l-a împuternicit ca administrator pe Tudor Vladimirescu. Pe timpul lui, s-a făcut aici crescătoria de porci, vaci şi cai, care erau vânduţi – ce vremuri! – la Viena şi Budapesta. Masinca, fiica Glogoveanului, s-a recăsătorit cu Filişeanu şi a primit ca zestre moşia Ilovăţului. Maria, fata lui, s-a măritat cu un anume Manu, care a înnebunit, a fost dus de soţie la Viena unde a şi murit. Rămasă văduvă, Maria s-a recăsătorit cu baronul austriac – fost diplomat – Rix de Glucneck cu care a avut doi fii gemeni. De atunci, a început arendarea moşiei până în 1909 când a devenit prorietatea d-lui Tilică Ioanid, mort în 1940, la vârsta de 57 de ani. El i-a adus înflorirea nemaipomenită ale cărei realizări se mai văd şi azi...
Generozitatea binefăcătorului
Moşia a rămas în proprietatea doamnei Elena Ioanid şi, potrivit documentelor, ea cuprindea, înainte de naţionalizarea socialistă, în afară de conac, şi una dintre cele mai renumite ferme-model din ţară, cu profil horticol şi zootehnic, 2200 ha de pădure, dar şi 200 ha de teren arabil, 40 ha de livezi şi alte câteva zeci de hectare de păşuni. Aici, la conac, au poposit oameni mari ai vremii între care Nicolae Iorga, Ion Minulescu, inegalabilul Păstorel, Ion Pillat ori pictorul Ressu, cel dintâi venerând renumitele mere Ioanid. Înfăţişarea de azi a Ilovăţului poartă, de aproape un secol, pecetea spiritului de modernitate a vieţii la ţară al domnului Tilică. El, care împreună cu sătenii săi, a dărâmat şi reconstruit, în 1912, biserica din localitate. Bătrânii satului spun că a fost de o bunătate dezarmantă ajutându-i mereu pe cei nevoiaşi, cu cereale, lemne, lână, dar şi cu animale de prăsilă. Tinerii căsătoriţi primeau de la domnul Tilică teren pentru a-şi încropi o gospodărie, dar şi pentru lucru în câmp, precum şi ajutor material să o ridice. Boierul nu s-a reţinut niciodată să ajute copiii foştilor clăcaşi să-nveţe măcar câţiva ani la şcoala din sat, una dintre cele mai mari şi mai moderne în acel timp din Oltenia, pentru că n-a fost strâmt la pungă. Drept mulţumire pentru tot binele pe care l-a făcut, autorităţile comuniste i-au terfelit – spre dispreţul ilovicenilor – memoria în anul 1988. „Atunci, în miez de noapte – cum ne mărturisea, la câteva zile după incalificabila faptă, în casa sa din Firizu, nea’ Nelu Mohora (bunicul redactorului-şef Elvis Dobrescu – n. red.), un pătimaş silvicultor pe care, pentru generozitatea lui, oamenii locului îl numeau «baronul din plai», lucru confirmat şi de un participant la condamnabila acţiune – o haită de securişti şi miliţieni, ajutaţi de soldaţi în termen au deschis cavoul familiei Ioanid în speranţa că vor găsi acolo o comoară, ba chiar şi un sicriu din aur, metal din care omul cu suflet nobil nu-şi pusese nici măcar un dinte”. Bunul brigadier silvic ne-a mai spus că toate cele care priveau trecutul Ilovăţului – aşezarea pusă chiar acolo până unde se întindea Marea Sarmatică – şi implicit al familiei Ioanid, le ştia de la cel rămas în amintirea celor din plai sub porecla „Manda” din Firizu, pe numele lui adevărat Ilie Stemate, care era considerat, cu o jumătate de secol în urmă, cel mai în vârstă român (n.n. nu se cunoaşte exact data naşterii sale), după unii el trăind 136 de ani, după alţii 116. Acela care, prin luciditate şi înţelepciune, prin virtuozitatea cu care cânta din paie ... a făcut mare senzaţie pe la jumătatea anilor ‘60 ai veacului trecut, reprezentând Oltenia în întrecerea culturală „Dialog de la distanţă”, organizată între cele 16 regiuni ale ţării. Pe Ioan, fiul lui Tilică, orfan de la o vârstă fragedă, sătenii l-au iubit mult şi acum amintindu-şi cu respect de „conaşul Bebe” „era un băiat isteţ, foarte cumsecade, cu mult calm şi un foarte bun vânător, povestesc ţăranii. N-a existat un om din sat să-i ceară ceva şi să-l refuze”. Destinul lui a fost însă asemănător cu al multora din viţa nobilă a neamului românesc. A înfundat vreme de mai bine de 12 ani puşcăriile comuniste şi după cutezătoarea evadare din închisoarea de la Cavnic – despre care a lăsat posterităţii zguduitoarea carte documentară „Închisoarea noastră cea de toate zilele” –, ţăranii din Ilovăţ nu au mai ştiut nimic despre el. Într-un târziu, i-au auzit vocea la Europa Liberă, îmbărbătându-i ani în şir să nu-şi piardă speranţă că într-o zi vor fi din nou liberi şi vor trăi mai bine şi acolo, în Valea Coşuştei. Dorinţă care la Ilovăţ îşi tot amână împlinirea pentru că sunt încă vremuri de ambiţie nebune şi pe aceste meleaguri.
Dorinţa conaşului Bebe
Din bogatul inventar consemnat în procesul verbal din martie 1949, când a fost naţionalizată şi moşia familiei Ioanid, au dispărut multe. Nimeni din localitate nu-şi mai aminteşte azi prin casele căror trepăduşi roşii o fi ajuns voluminoasa bibliotecă, mobilierul de epocă, multele tablouri ori obiectele personale ale proprietarilor. Profesorul Gheorghe Bârneanu, căruia, înainte de a muri la Munchen, în octombrie 2003, domnul Ioan Ioanid i-a lăsat moştenire conacul şi terenurile agricole şi forestiere de la Ilovăţ, ne-a precizat „Conaşul Bebe, la naştere, în anul 1926, a primit în dar de la tatăl său, o icoană din aur. La naţionalizare, şi-a pierdut urma. Proprietarul
mi-a spus că şi-a însuşit-o un localnic, de la care, prin 1990, au cumpărat-o doi borfaşi pentru 2000 DM. Ei s-au dus la Munchen şi i-au oferit-o spre cumpărare adevăratului proprietar contra sumei de 25.000 DM, fără alte comentarii. După Revoluţie, la moşia Ioanid au început să râvnească noii potentaţi ai zilei. Aşa se face că la insistentele solicitări de retrocedare ale proprietarului legitim, învârtiţii i-au răspuns prin concesionarea terenului arabil unor samsari şi, nicidecum, producători de sămânţă de grâu aşa cum şi-au motivat ordinarul gest cei care l-au pus la cale. Singura instituţie a statului care s-a conformat legii a fost Direcţia Silvică Mehedinţi, îndreptând raptul comunist prin retrocedarea celor 2200 de hectare de pădure. Într-un târziu, a primit şi o parte din terenul arabil şi doar 10 hectare de pruni din renumita livadă, precum şi sediul părăginit al fermei. Pentru casa boierească şi anexele ei, din 1996 a început un lung şir de procese, sfârşite, nu de mult, prin hotărârea CSJ care a dispus definitiv şi irevocabil punerea în drepturi a moştenitorului testamentar. Precizăm că, din anul 1964, în casa boierească fiinţează un azil de bătrâni, despre care profesorul Bârneanu afirmă că nu-i va schimba destinaţia pentru că „aşa a dorit conaşu Bebe din Ilovăţ înainte de deces”.
"
Atunci, în miez de noapte – lucru confirmat şi de un participant la condamnabila acţiune – o haită de securişti şi miliţieni, ajutaţi de soldaţi în termen au deschis cavoul familiei Ioanid în speranţa că vor găsi acolo o comoară, ba chiar şi un sicriu din aur, metal din care omul cu suflet nobil nu-şi pusese nici măcar un dinte
nea’ Nelu Mohora, un pătimaş silvicultor pe care, pentru generozitatea lui, oamenii locului îl numeau «baronul din plai»
Dureros, dar adevărat
Prin poarta larg deschisă a curţii boiereşti, pe care tot mai rar intră câte un străin, pătrunzi într-o incintă ce abia mai măsoară două pogoane faţă de cele şase hectare câte avea odinioară, delimitată de ziduri de piatră ce au luat locul staborilor de stejar destul de laţi şi înalţi de doi metri. Din falnicul parc de ieri mai amintesc doar puţinii arbori seculari, uitaţi parcă şi ei de timp. De câteva decenii, aici se află „închisoarea cea de toate zilele” a mai multor generaţii de bătrâni, ce-şi aşteaptă cu demnitate sfârşitul, măcinaţi de boli şi de chinuitoarele dureri ale abandonării. În conacul devenit azil, circa cincizeci de bătrâni se sfârşesc încet, dar sigur. În podul fostului conac, ferite de ochii bătrânilor, sicriele sunt pregătite. Cu hrana încă se mai descurcă, chiar dacă discuţia cu bătrânii îţi lasă impresia unor „cerşetori la poarta morţii”, cum se exprima chiar unul dintre ei. Până la desfiinţarea CAP-ului, azilul avea în folosinţă două hectare de pământ pe care îşi cultivau legume şi lucernă pentru întreţinerea câtorva porci din gospodăria anexă. Din 1994, au rămas şi fără această suprafaţă, cei care au luat măsura, fără nicio remuşcare, uitând că acest teren a făcut parte din proprietatea familiei Ioanid. Puţinul lor pământ, e drept, destul de fertil, l-au luat descurcăreţii, neluaţi nici după aproape un deceniu şi jumătate la bani mărunţi de cei plătiţi să vegheze la respectarea legii. Pe plita unei sobe, şi ea bătrână, se găteşte în condiţii îndoielnice, chiar dacă directoarea Mariana Grigoriţă ne asigură că „totul este în regulă”. Deşi se cârpesc cum pot, pentru că o legislaţie strâmbă le impune de ceva vreme ca produsele de origine animală, lapte, brânză, carne, ouă, să le aprovizioneze decât de la magazine, la preţuri însă de două, trei ori mai mari faţă de cele practicate acolo, în zona Ilovăţului. E adevărat, interdicţia impusă de lege le-a tăiat poftele unora din conducerea azilului, care puseseră monopol pe aprovizionarea lui cu produse din propriile gospodării, la preţuri însă mult mai mari decât ale pieţei. Dintr-un hol mic, suprasaturat şi el ca restul clădirii de miros de amoniac, dai în ceea ce locatarii numesc „camera mortuară”, din care răzbat gemete prelungi. Aici îşi dau duhul amărâtele fiinţe, de cele mai multe ori şi fără lumânare. Pentru că, după cum ni se spune, azilul nu are angajaţi decât trei infirmiere şi doi asistenţi medicali, şi că, pe timpul nopţii, muribunzii sunt lăsaţi în grija Celui de Sus şi a paznicilor, care nu trec însă pe acolo. Degeaba le prescrie medicul vreun tratament fiincă el nu se respectă, iar dacă se respectă, asta se întâmplă numai ziua. Fără să aibă vreo remuşcare, cei douăzeci de salariaţi ai azilului, în majoritate, servesc zilnic, măcar micul dejun şi prânzul, înjumătăţind porţiile cuvenite bătrânilor. Vorba unui localnic: „Când s-au angajat la azil erau precum purceaua săracului, treceau printre scândurile din gard... Acum gâfâie sub greutatea corporală la care au ajuns.” Incalificabilă nepăsare a lor faţă de durerile acestor bătrâni care au parte de înmormântare precum câinii. „Îi luăm în pătură şi îi aruncăm în groapă” – cum scapă din gură porumbelul acuzator un angajat al azilului.
Câţi bătrâni, atâtea drame
Fiecare are povestea lui. Dureroasă, dar adevărată. Pe mulţi i-am cunoscut acolo, în anii din urmă. Unii au plecat în lumea veşnică. Gheorghe Antonie avea 93 de ani, fusese croitor în Ilovăţ, unde-şi avea casa. După ce i-au murit fata şi băiatul, singurătatea l-a adus la azil... Mihalache Fuior din Oprişor, veteran de război, se judeca cu fiul său, care se purta cu el ca şi cum ar fi fost un animal. Elena Turturică din Vânjuleţ fusese părăsită de cele patru fiice. Paraschiva Schoter fusese adusă la Ilovăţ de Patriarhia Bisericii Ortodoxe. Elena Moraru era vizitată de fii doar atunci când îi sosea pensia şi îi luau şi ultimul crăiţar. Pe la Gheorghe Mladin din Schela Cladovei nu trecea niciunul din cei patru copii pe care i-a crescut cu mari greutăţi, unul fiind... poliţist. Valeria şi Stelian Nistor din Scorniceşti veniseră la azil pentru că erau torturaţi de nepoţi... Marin Tănăsoiu îşi căuta liniştea sufletească pictând, nemaiavând nicio pretenţie de la fiul stabilit în Italia ori de la fiica de la Deva. Din dramele unora dintre ei, bărbaţi şi femei, nu lipseşte alcoolul. Unii au dat chiar în mintea copiilor, alţii se-ndrăgostesc lulea şi de aici relaţii de gelozie, certuri şi insulte, mai ales după ce trag ceva la măsea. Dramele lor dau însă bine la imaginea potentaţilor zilei, care trec pragul azilului, cu precădere în campanii electorale, sau cel mult o dată pe an, aduc ceva dulciuri, alimente şi haine second-hand, pozând în oameni miloşi, cu frica lui Dumnezeu. Crudă realitate, care însă nu-i sperie...
Întrebări fără răspuns
După câte aflăm, au existat unele posibilităţi de îmbunătăţire a traiului acestor oropsiţi ai vieţii. Dar incapacitatea celor care ar fi trebuit să le-o ofere a întrecut şi limita bunului-simţ. Pentru azil – clădirea ajungând în proprietatea legatarului testamentar al dlui Ioan Ioanid – şansele s-au pierdut, deocamdată. De ce? De la domnul Grigore Andronie, primarul aşezării, obţinem, în loc de răspuns, un ridicat din umeri. Un lucru este cert: neînţelegerile dintre Consiliul Judeţean Mehedinţi şi noul proprietar al conacului boieresc s-ar putea să închidă porţile aşezământului social... Poate şi pentru asta, în vecinătatea Ilovăţului, la Şişeşti, s-au pus bazele altui azil. Cum rămâne însă cu dorinţa conaşului Bebe din Ilovăţ ca fosta curte boierească să fie pentru totdeauna un adăpost pentru bătrânii nevoiaşi? Iloviţenii cred cu tărie că vor trece şi peste imensele rele de azi, efect al otrăvurilor comuniste încă nemistuite, şi se vor întoarce curând la acel echilibru moral din care vin faptele ce asigură, întăresc şi înalţă, ca odinioară, şi Ilovăţul... Privim cu durere curtea boierească şi cele câteva clădiri coşcogite, ce mai amintesc de administraţia celebrei ferme – model, şi o întrebare ne dă sâcâitor târcoale: când se vor osteni diriguitorii din Valea Coşuştei, dar şi ai Mehedinţiului, să agaţe măcar o placă în memoria celor ce le-au stăpânit şi le-au dat strălucire, ale căror vrednice fapte pentru neam şi tară merită întreaga recunoştinţă a urmaşilor, nicidecum blasfemia unor impostori?
|
