|
 Numeroase acţiuni se desfăşoară în foarte multe ţări în favoarea protecţiei mediului înconjurător şi o literatură, extrem de abundentă, abordează, uneori până la saturaţie, acelaşi subiect, aducând reflex o întrebare cu răspunsuri nu totdeauna clare: este ea o problemă care implică preocupări de o asemenea anvergură şi necesită energiile ce se cer folosite?
Răspunsul ni-l oferă realitatea alarmantă ce ne înconjoară, semnalul ce a stârnit acţiunile de ocrotire a naturii nu numai din considerente ştiinţifice pentru regiunile în care se află exemplare rare ale florei şi faunei, ci şi ca o reacţie - împotriva exploatării neraţionale a resurselor naturale. Pentru că, prin însăşi datul firii, există o legătură intrinsecă între om şi natură, iar sub raport psihologic, natura este şi va rămâne întotdeauna cel mai mare învăţat al omului căruia nu-i este permisă uciderea biosferei. Fiindcă, moartea ei ar însemna însăşi sinuciderea speciei umane.
Umbre pe pânza timpului
Necesitatea creării de rezervaţii naturale s-a impus prin a doua jumătate a secolului al XVII-lea, dar ea a devenit de mare actualitate datorită generaţiilor din ultima sută de ani. Ideea este însă mult mai veche chiar şi pe pământul românesc. Ce-au fost, bunăoară, braniştile instituite de către Ştefan cel Mare care, potrivit intereselor sociale din vremea sa, s-a îngrijit de protejarea vânatului şi a altor resurse naturale impunând un regim riguros de administrare a unor zone prin reglementări precise privind cositul, păşunatul, vânatul. pescuitul, tăierea lemnului şi recoltarea oricărui produs natural. Urmele acelei forme de organizare şi protejare - cu legea ei nescrisă - se mai întâlnesc şi azi în Oltenia constituind acele „monumente ale naturii” în faţa cărora ne minunăm şi cu care ne mândrim, dar, în schimb, facem prea puţin pentru ocrotirea lor spre a le conserva şi a le lăsa moştenire urmaşilor.
La umbra pomului bătrân
La Nereaz, lângă Tismana, un castan comestibil, cu o circumferinţă a trunchiului de peste şase metri, încântă trecătorii, pe malul Dunării, lângă Calafat, un alun uriaş, cu o înălţime de 43 m şi o coroană cu un diametru de 28 m ce umbreşte o suprafaţă de 616 metri pătrati, se-ncăpăţânează să rămână pe picior şi să vegeteze în condiţiile în care arborii din specia lui au dispărut de mult din zonă. În Câmpia Blahniţei, lângă Dănceu, tufanul lui Buzatu a lăsat în urmă multe sute de ani, de vreme ce trunchiul lui are un perimetru ce depăşeşte 12 m, iar la Nadanova, în nordul Mehedinţiului, un tei şi un gorun sunt din vremuri străvechi reperele de hotar ale aşezării. Pe muntele Rânca, mai sus de Novaci, un brad alb tinde spre 600 ani, iar înălţimea i-a sărit bine de 50 m; la Bistriţa vâlceană, cu cei peste 400 de ani ai săi, un nuc este considerat de către specialişti ca fiind cel mai bătrân din ţară, iar nu departe, la Ioneşti, un alun uriaş impresionează prin robusteţea sa. Aşa cum se prezintă şi stejarul cu multe secole în spate din punctul „Casa pădurii” de la Ianca, de lângă Corabia. Arbori inventariaţi, ocrotiţi de lege, nu însă şi de către cei ce trebuie să respecte legea. În timp, minţi bolnave şi-au înscris numele pe trunchiurile secularilor copaci - dar şi alte cuvinte pe care nici măcar hârtia nu le suportă - ori au aruncat cu duşmănie securea desprinzând porţiuni din scoarţă, favorizând ceea ce n-a reuşit trecerea vremii - instalarea uscării şi apropierea sfârşitului. Sau, din mărunte interese, au procedat, pur şi simplu, la tăierea lor, cum a fost cazul cu ulmul de peste 200 de ani ce vegeta în oraşul Târgu-Jiu, într-o incintă unde mulţi ani îşi avusese reşedinţa: Protoeria Gorjului. Cu ramuri cuprinse de uscătură, ori răjghinate de vânturile puternice, falnicii arbori arată acum nu doar uitaţi de timp, ci şi de către oamenii locului. Nu întâmplător, încă din anul 1934, Emil Racoviţă avertiza că, în ce priveste protejarea naturii - cu precădere a arborilor de interes biologic destinaţi a fi ocrotiţi - ne aflăm în ceasul al 12-lea fără un minut. Au trecut mai bine de şapte decenii de-atunci, dintre care vreo şase ce-au însemnat cea mai sălbatică agresiune asupra acestor medii.
Rezervaţii naturale doar în evidenţă
În Mehedinţi, evidenţa ariilor protejate este ea, în primul rând, în suferinţă, parcă spre a ţine pasul cu dureroasa realitate din aceste microzone ce trebuie ocrotite. Doar în fondul forestier ele sunt în bună măsură, delimitate şi supuse, cât de cât, unui program de apărare şi conservare. În schimb, la cei care „inspectează mediul” una este în scripte şi alta pe teren. Asta explică şi de ce pădurea Punghina, întinsă pe circa 1700 ha este menţinută ca rezervaţie, în condiţiile în care o mare parte dintre arboretele de stejar cer şi gârniţă sunt afectate de uscare în procente cuprinse între 70-100 la sută. Apoi pădurile Lunca Banului şi Lunca Vânjului, dar şi altele - unde predominant este stejarul pedunculat - sunt şi ele afectate, în mare măsură, de acelaşi neiertător fenomen. Nu poţi crede şi nici accepta că la APM Mehedinţi nu poţi afla un răspuns concret şi complet la întrebarea „unde sunt localizate monumentele naturii din judeţ?” Şi nici că pe aceste meleaguri, în pădurea Călugăreasca din hotarul comunei Gogoşu, există câteva exemplare de chiparos. Fără alte comentarii.
Porţile văzute de pe culme
Porţile de Fier, o zonă întinsă despre care în timp au curs râuri de cerneală ori s-au tocit multe peneluri pentru mortalizarea fascinantelor ei peisaje. Pe cât de încărcată de istoria neamului, pe atât de blagoslovită de Dumnezeu cu multe şi rare bogăţii naturale. În caierul şerpuit al fluviului, zărim aievea acele porţi, şi auzim zbuciumul tulburător al apei căreia i-au plătit tribut odinioară multe corăbii şi mulţi navigatori. Imediat după Schela Cladovei, când dealurile încep a fi îmbrăcate în păduri, când coastele, până aci, oarecum, netede încep a fi străpunse de stânci împrăştiate ca nişte răni uriaşe, atunci intri în Parcul Natural Porţile de Fier ce se-ntinde până dincolo de intrarea Dunării în fiorosul defileu. Străbătut pe culme de „munce“, întâlneşti văi ce se strâmtorează tot mai mult şi devin prăpăstioase. Din fundul lor priveşti, înfiorat pereţi de codru mohorât acum, la sfârşit de septembrie. Printre munţi pitici, dar încremeniţi parcă într-o ameninţare duşmănoasă, firavele pâraie îşi revarsă apele în imensul lac întins ca o pânză de beteală în strălucirea soarelui ce se-apropie de asfinţit. ,,Este un ţinut de taină - afirmă prof. universitar Maria Petroesc de la Universitatea Bucureşti, coordonatorul unor proiecte ce vizează parcul - şi în interiorul lui sunt încă nestemate, unele dispărute în timp, puţin cunoscute despre care nu afli nici măcar de pe vreo carte poştală ilustrată. Ca o amintire pentru măreţia naturii pe aceste meleaguri de vis”. Neprotejate de-a lungul vremii - între cele două războaie mondiale două incendii au cuprins mare parte din mirifica zonă - unele specii au dispărut, iar altele sunt la rând dacă măsurile efective de protecţie mai întârzie.
Vandalism în pădurea de liliac
Celebra pădure de liliac de la Ponoarele - rezervaţie naturală, parte integrantă din aria protejată „Geo Parcul Podişul Mehedinţi” - ajunsă refugiul vremelnic al clientelei politice - cu trunchiurile ei scrijelite de ciurdele de capre, dar şi turmele de oi ce o păşunează agresiv - şi-a redus suprafaţa de la circa 70 ha câte însuma în urmă cu aproape un secol, la circa 15 ha pe care se mai întinde azi. „Asta din cauza defrişărilor abuzive la care a fost supusă - afirmă profesorul pensionar Nicolae Borloveanu - dar şi unui adevărat masacru pe care îl suportă în fiecare an din partea miilor de vizitatori veniţi de aiurea care rup fără milă crengile cu flori spre a pleca cu o amintire de la Ponoarele. Rezervaţia naturală arată acum ca după un bombardament din cauza extragerii din perimetrul ei a pietrei văroase necesare nu puţinelor varniţe din zonă”. Să fie oare o împlinire a blestemului Sfântului Nicodim? Legenda spune că, înainte de a ajunge la Tismana, călugărul a vrut să ridice aici un lăcaş de cult, dar localnicii l-au izgonit înscenându-i furtul unei găini - după cum afirmă prof. Borloveanu - iar sfântul i-a blestemat să trăiască greu şi neam de neamul lor să fie toboşari şi cimpoieri. Şi-acum glia lor e stearpă şi puţină refuzând sămânţa pusă în brazdă. Singura lor îndeletnicire a rămas creşterea vitelor cu deosebire a caprelor şi oilor din a căror piele încă mai meşteşugesc cimpoaie şi tobe.
Poluarea se extinde
În decursul ultimului deceniu, parcul a avut deja parte de două poluări pe Dunăre. Prima cu ţiţei brut la Ogradena, pelicula depăşind şi zece cm, grosime persistând mai multă vreme lângă Eşelniţa şi o alta cu cianuri, fiind depăşită bine limita maximă admisă. Ele au trecut, dar... Potrivit afirmaţiilor inginerului Ion Sandu de la „Apele Române,, cursurile de apă Eşelniţa şi Mraconia, până ieri nepoluate, au acum o concentraţie de zinc. Este drept, sub limita admisă, dar de unde provine ea. Aceeaşi sursă atribuie fenomenul nedorit „bombardamentelor din Serbia”. Chiar dacă nu este o limită privind depunerile de metale din sediment, în zonă ele sunt în creştere. La Şviniţa, cauza e atribuită ,,rozei pământului”, iar în lungul fluviului, multelor epave navale existente, dar şi distrugerii podurilor în amonte pe Dunăre. Fără a fi minimalizată cantitatea de minereu de cupru şi fier ce ajunge în fluviu la încărcarea lui pe mijloacele navale. Şi cum n-ar fi îndeajuns sursele de poluare, mii de sticle de plastic - care prin descompunere la temperatură mai ridicată dau şi ...zinc - sunt aruncate în apele fluviului, şi de către cei aflaţi la pescuit practicând metode neortodoxe şi spre a căror prindere nu se face nimic. Chiar dacă metodele lor - pescuit electric prin agăţare etc. au accelerat şi mai mult procesul de dispariţie a unor specii de peşte, altădată din abundentă în zonă. După cum unele specii de păsări în tranzit aciuite în Golful Cernei şi la Cazane au fost vânate fără milă de către nişte netrebnici.
Uscatul fuge în fluviu
Relieful frământat din interiorul parcului provoacă frecvente alunecări de teren care pun în pericol deseori drumul naţional ce leagă Orşova de Moldova Nouă. Declanşate în urmă cu 37 de ani, lucrările de apărare a malurilor Dunării de la Gura Văii şi până la Pescari nici până azi n-au fost finalizate spre a proteja lacul de acumulare al hidrocentralei. Doar în perimetrul oraşului Orşova lucrarea a fost încheiată în rest 0,3 km consolidări de mal la Şviniţa, 1,4 km la Dubova, 1,7 km la Eşelniţa şi circa trei km în vecinătatea cetăţii Tri-Kule.
Proiecte şi materializarea lor
În lipsa protecţiei, eroziunea de mal avansează galopant, circa 160-200 ha din uscat ajungând într-un an, potrivit estimărilor specialiştilor, în lacul de acumulare al hidrocentralei. Adică milioane de metri cubi de pământ - aduse şi prin scurgerile de suprafaţă de pe versanţi - contribuie la colmatarea lacului... Actual rămâne doar avertismentul privind eventualul pericol ce-l prezintă colmatarea dat cu ani în urmă de către dl ing. Scvortov, conducătorul de proiect pentru cele două hidrocentrale de pe Dunăre. Cu toate că în „visteria” Hidroelectrica, forţa apei a pulsat foarte mulţi bani, din ei n-a ajuns până azi nicio leţcaie pentru lucrările de protecţie a lacurilor. Precizăm că în judeţele Caraş-Severin şi Mehedinţi peste 80.000 ha de pădure aflate în Parcul Natural Porţile de Fier îndeplinesc de 37 de ani doar funcţia de protecţie, întreţinerea lor ocazionând mari cheltuieli din partea silviculturii. În mod normal, parte din ele ar trebui suportate de Hidroelectrica. Dar... ,,Refacerea zalelor lanţului bioecologic - opiniază dl Cornel Meilescu, mai-marele peste Geoparcul ,,Podişul Mehedinţi” - va fi foarte dificilă şi realizabilă numai cu sprijin european. De asta avem nevoie de proiecte şi mai ales, de materializarea lor cât mai repede. Numai asta va garanta viaţa pentru toate speciile din flora şi fauna de pe aceste meleaguri...” Până atunci însă galopează doar agresiunea - cu consecinţele ei previzibile - cu care sunt deranjate în intimitatea lor chiar şi ...,,ariile protejate”.
|
