Vă prezint o recenzie a lui Mihai Călin la un roman scris de un autor autohton. Ideea e că şi ai noştri scriu bine. Şi interesant. Nu numai străinii. Poate fi o bună lectură pentru acest sfârşit de săptămână.

   „Timpul poate fi un lucru tare pervers - este suficient să treacă douăzeci de ani pen­tru a începe să priveşti cu nostalgie rea­lităţi şi întâmplări care altminteri se-nscriu într-una din cele mai negre pe­ri­oa­de ale istoriei. La asta m-au făcut să mă gân­desc stările pe care mi le dădea ro­ma­nul «Coada» pe măsură ce-l citeam. După cum sugerează titlul, autorul se inspiră dintr-o experienţă ajunsă sinonim cu Epo­ca de Aur, imaginând o coadă la «t­a­câ­muri», aproape nesfârşită-n timp şi spaţiu, pri­lej pentru un drum printre amintiri ce tre­ce prin mai toate jaloanele care mar­chea­ză acea perioadă în mentalul colectiv: pro­gramul redus la TV, practica agricolă, via­ţa de pionier (cu cravata şi inelul, cu şnu­rurile comandanţilor de grupă, de­ta­şa­ment şi unitate, cu banca de onoare şi cân­tecele patriotice), jucăriile artizanale (cră­ca­nele, ţevile cu cornete şi pocnitorile), ora­cole, lipsa luminii, a buteliilor şi-a apei cal­de (şi soluţiile improvizate pentru com­ba­terea acestor lipsuri), trocurile cu tot ce se putea sustrage de pe la locul de muncă, si­foanele, obsesia pentru gumă de me­s­te­cat şi banane, speranţa la o Dacie… Car­tea de altfel nu prea întrece profunzimea unei enumerări şi eu unul nu găsesc că ex­ce­lează prin imaginaţie; şi cu toate astea, nu cred că mi-a mai luat vreodată atât de mult timp să citesc o carte atât de scurtă. As­ta poate pentru că, în simplitatea sa, ro­ma­nul îţi dă ocazia să umpli spaţiile goale cu propria experienţă a acelor ani; şi aşa te tre­zeşti stând vreo două seri la rând în bra­ţe cu o carte pe care-n mod normal ai ex­pedia-o în câteva ore, amintindu-ţi la rân­dul tău de cum te jucai, cum mergeai la şcoa­lă, cum stăteai la coadă, cum găseai câte o bucurie în cel mai mărunt lucru pe care ţi-l putea oferi realitatea aia sinistră - Coa­da e mai degrabă un vehicul decât o că­lătorie. E o carte care, cu toate defectele sale - perspectiva unui narator adult dar cu ex­primare de copil; disocierea repetată în­tre perspectiva naratorului şi cea a au­to­ru­lui; introducerea cam fără rost în n­ar­a­ţi­u­ne a unor tentative literare, câteva chiar re­u­şite, ale unuia dintre personaje; greşeli de or­tografie (cum ar fi confuzia «într-una»/ «în­truna») care nu ştii dacă aparţin scrii­to­ru­lui sau corecturii - are destule scene me­morabile şi dialoguri bine scrise, dar care-ţi place şi vrei să-ţi placă în primul rând fiin­dcă te priveşte. Altminteri este ciudat să constaţi – nu pentru prima oară, ce-i drept – că amintirile tale sunt cam aceleaşi cu ale altora de-o vârstă cu tine şi că ele în­cep tot mai mult să se reducă la di­men­si­u­nea unui clişeu - la nici 30 de ani, aproape că şi recunosc în mine viitorul pensionar de Cişmigiu care-şi va bate la cap nepoţii plic­tisiţi cu poveşti despre Ceauşescu şi raţii şi respectul faţă de părinţi. Fiecare ge­ne­raţie cu memoria sa.” (http://www.bookblog.ro)