|
 În toamna anului 1959, la sosirea familiei mele în comuna Şimian, pe uliţa satului am fost întâmpinaţi de către o fetiţă brunetă, în jur de zece ani care ne primea cu ochii săi negri şi strălucitori, curioasă să vadă cine se mută în casa mare ce se află la o distanţă apropiată de locuinţa sa.
Ulterior, am aflat că se numea Bornea Ionica şi era elevă în clasa a IV-a la şcoala elementară din comună. De asemenea, am aflat că este fiica unică a unui marinar şi locuieşte împreună cu bunica şi bunicul ei, pensionar, fost căpitan de marină.
În această perioadă, am studiat ca elev în clasa a V-a la şcoala elementară din comună, iar sora mea, Rozalia, era în clasa a III-a. În fiecare zi, după ce ne făceam lecţiile, toţi copiii de pe această uliţă ne întâlneam şi ne jucam, în special jocul „Baba oarbă” şi „Pituluşul”. A venit şi rândul Ionicăi să-şi acopere ochii cu palmele în timp ce noi ne ascundeam. Observând obrazul descoperit al fetei şi ştiind faptul că este cu ochii închişi, m-am apropiat de ea şi am sărutat-o pe obraz, aproape de gură, lângă buze, cu toată energia pe care o aveam la vârsta de unsprezece ani. Rămasă parcă paralizată şi fără cuvinte, iubirea mea mi-a tras o palmă pe obraz, cu multă delicateţe, ca răspuns la îndrăzneala mea! Ulterior, eu, sora mea şi Ionica, am fost prieteni nedespărţiţi.
La sfârşitul lunii decembrie 1969, aproape de Crăciun, am plecat împreună cu familia în localitatea de naştere, comuna Cermegeşti-Lădeşti, jud. Vîlcea, din cauza faptului că tatăl meu a fost forţat să-şi prezinte demisia din cadrele de miliţie. Între timp, am absolvit cele şapte clase, am fost admis în şcoala profesională din localitatea Zlatna, pentru pregătirea mea în meseria de electrician de mină. În anul 1966, am absolvit această şcoală şi am fost repartizat la întreprinderea minieră Moldova Nouă. În 1967, am fost transferat în interesul serviciului la CEJL Rîmnicu-Vîlcea, în prezent SC Elvila SA.
Cu toate greutăţile, am reuşit să obţin diploma de Bacalaureat în cadrul Liceului teoretic „Nicolae Bălcescu” din Rîmnicu-Vîlcea. În tot acest timp, am corespondat cu iubirea vieţii mele, ea fiind elevă la Şcoala Tehnică Veterinară din Drobeta-Turnu-Severin.
În vara anului 1968, eu şi sora mea am fost invitaţi de Ionica să participăm la nedeie în localitatea Şimian. După ce am intrat în casă, am aflat că tatăl Ionicăi este internat în spital la Timişoara, deoarece a căzut de pe vapor şi s-a lovit de ciment. Ulterior, petrecerea a fost umbrită de vestea decesului viitorului meu socru.
Perioada de doliu prin care trecea Ionica şi bunica sa a fost pentru mine de neimaginat. Între timp, eu am avut un accident la întreprindere şi nu mă mai puteam concentra la examene. În această perioadă, am mai venit în Turnu-Severin, m-am întâlnit cu Ionica, am vizionat filme, dar era tristă şi îngândurată. Pe 13 martie 1969, am fost chemat în armată. Am numărat fiecare oră din zi şi din noapte când eram de gardă, ştiind că, oricum un an este în doliu. Am încercat să-i arăt iubirea prin scrisori de dragoste şi poezii, incluzând combinarea numelor noastre în versuri.
După ce am terminat stagiul militar, am vorbit cu Ionica despre căsătorie, însă ea a spus că nu o poate lăsa singură pe bunica sa. După ce am discutat cu părinţii mei, am acceptat să revin în locul din care plecasem în urmă cu 11 ani, la vârsta de 11 ani!
Pe 20 septembrie 1970, am semnat cu Ionica actele la Registrul Stării Civile. Pe parcursul căsătoriei noastre, pline de contradicţii, situaţia s-a schimbat. Venirea pe lume a fiicelor noastre a mărit şi mai mult relaţia de iubire dintre noi. Pe 20 noiembrie 1971 a venit pe lume Mirelina Iulia, iar pe 25 iunie 1975, s-a născut cea de-a doua fetiţă, pe care am botezat-o Emilia Brânduşa. Deşi am dus o viaţă frumoasă alături de soţia mea şi cele două fiice, necazurile care s-au abătut asupra mea şi a familiei mele au fost de neimaginat.
(Săndulescu Emil şi Ioana)
|
