|
 Palatul Cultural „Teodor Costescu”, care beneficiază de una dintre cele mai frumoase săli de teatru din România, a fost, în ultimii ani, gazdă primitoare pentru reprezentaţiile multor trupe celebre. Publicul severinean, însetat de teatru şi tânjind de multă vreme ca şi acest oraş să-şi aibă propria trupă profesionistă, a întâmpinat cu entuziasm (un entuziasm excedentar, aş zice) toate aceste reprezentaţii, chit că unele dintre ele, cu toate vedetele de pe afiş, miroseau de la o poştă a amatorism sau a improvizaţie de joasă factură, cu tentă, cel mai adesea, vulgară. Până la urmă, reacţia publicului, chiar şi la cotele amintite, este perfect de înţeles.
Severinul nu este, din păcate, singurul mare oraş de provincie văduvit de o viaţă culturală adevărată, astfel că un spectacol de teatru susţinut, o dată la trei-patru luni, de o trupă cât de cât prestigioasă, se transformă într-un eveniment de proporţii. Simţind această stare de spirit, actorii şi regizorii au tendinţa, nu ştiu cât de naturală, de a-şi forţa norocul. Succesul, vreau să zic. Astfel că ei recurg la improvizaţii facile – aluzii „isteţe”, ocheade complice, ghionturi, bastonade, şuturi în părţile moi etc. – mai totdeauna pe lângă litera şi spiritul textului, în schimb numai bune pentru a smulge aplauzele şi chiotele admirative ale galeriei. Toate astea, în numele unei pretinse „viziuni regizorale moderne”. Dar, mă tem, şi cu prejudecata că pe aici, prin provincie, „pe la ţărănoaia”, merge şi aşa. Ei bine, nu merge „şi aşa”. Deşi se spune că metropola dă tonul în materie de modă artistică şi că stabileşte standardele gustului estetic, mi se pare în afara oricărei îndoieli faptul că OCHIUL provinciei este mult mai limpede, că percepţia omului trăitor în provincie este mult mai fidelă decât cea a bucureşteanului prin excelenţă, ajutându-l să intuiască fondul real, esenţa fenomenelor cărora le este martor sau chiar protagonist. Pur şi simplu pentru că DISTANŢA asigură totdeauna premisele unei judecăţi sănătoase, echibrate, necontaminate de viruşii trendurilor de ultimă oră. Iată, de pildă, nu mai departe de luni, 1 martie 2010, un colectiv al Teatrului Naţional din Bucureşti a poposit la Drobeta- Turnu-Severin pentru o reprezentaţie cu capodopera lui I.L.Caragiale „O noapte furtunoasă”. Indiscutabil, un eveniment major, garantat de numele marelui dramaturg , de sigla TNB, de câteva nume de rezonanţă ale teatrului românesc (Eugen Cristea, Claudiu Bleonţ) şi beneficiind de o mediatizare pe măsură, aş zice fără precedent în presa locală. Mi-a fost imposibil să găsesc un bilet, astfel că am ratat evenimentul. Am urmărit, însă, cu un interes special reportajele difuzate de televiziunile locale pe marginea acestui spectacol. Fără pretenţia de a emite cine ştie ce judecăţi de valoare, din secvenţele vizionate n-am reţinut altceva decât că regizorul spectacolului (mărturisesc cu umilinţă, un ilustru anonim pentru mine!) s-a opintit din răsputeri, cu „gemetele” şi grimasele de rigoare, să-l „modernizeze”, să-l „actualizeze” pe I.L.Caragiale. Opinteli pleonastice: ce să mai modernizezi, măi maistre, la un dramaturg, prin toată substanţa lui, modern? Cum să pretinzi dumneata că actualizezi un scriitor a cărui profundă actualitate este afirmată necontenit de absolut toată lumea? Vreau să fiu bine înţeles: nu contestă nimeni dreptul unui regizor de a oferi o montare nouă, modernă, a unei capodopere. Condiţia este ca totul să se petreacă în aria de eventualităţi semnificante oferite de text, iar sugestiile regizorale privind jocul actorilor să evite tentaţia căderii în vulgaritate. Caragiale a fost caustic, necruţător în ironia sa, însă niciodată, absolut niciodată, vulgar. Din păcate, „tradiţia” trivializării lui Caragiale sub pretextul înnoirii în materie de viziune regizorală a început-o un regizor atins uneori de aripa genialităţii, Lucian Pintilie. El face, iată, şi astăzi, prozeliţi. Pe la începutul anilor ’70, unui regizor italian, Paolo Magelli, care a pus în scenă, la Craiova, „Mandragola” lui Machiavelli, i se dusese buhul că a realizat o versiune modernă a operei „Traviata” de Verdi, cu personajele îmbrăcate în blugi şi minijup. Lumea a râs cu îngăduinţă. S-o vezi, însă, pe Veta în furou, legată de pat şi pe Jupân Dumitrache plesnind pe lângă ea cu biciul plăcerilor perverse puse în circulaţie de filmele XXX, parcă e prea mult...
|
